a kind of magic in the air...

când eram mic, trăiam un an întreg pentru seara aceasta. eram emoționat, îmi repetam poezia în gând ori cu voce tare și așteptam cu înfrigurare să vină timpul în care să o spun fără greșeală, alături de asigurarea că am fost cuminte. era unul dintre acele momente, când nu mi-aș fi dorit să fiu altundeva decât acasă, lângă ai mei. făceam bradul, în care așezam globurile cu grija cu care un chirurg ține în mână viața unui pacient, înconjurat de surdina unor acorduri de „O brad frumos”. și sub atentele și caldele priviri ale bunicii. pe vremea aceea, Crăciunul era sinonim cu zăpadă, cu toți cei dragi alături, cu mersul în Ajun vis-a-vis de casă, la biserica catolică, pentru a asculta, fermecat, colinde, cu bucuria primirii unei portocale sau a ciocolatei făcute în casă. era vreme de magie, când vraja moșului cu barbă albă și desagă plină cu surprize se împletea cu mirosul de cozonac din cuptor, dând naștere la amintiri de neuitat.
acum este iar Crăciun. și sunt departe de acele vremuri, deși le am în continuare cu mine, în mine. la fel cum îi am pe toți cei dragi. și cum îi voi avea mereu.

Sărbători frumoase!

„azi serbăm iar...”

când azi, de fapt, trebuie să ne amintim. sau reamintim. ori să învăţăm. atât noi, din cele întâmplate atunci, cât şi pe cei care nu au cum sau ce să îşi amintească, fiind fie prea mici, fie încă neintraţi în această lume.
se împlinesc 23 de ani de când am început, plătind preţ mare, poate prea mare, să existăm bucurându-ne că putem gândi, vorbi și trăi liber. și liberi să o facem oriunde și oricum dorim. am redobândit dreptul de a ne îmbrăca în propriile convingeri și de a le purta și prezenta tuturor. de a cunoaște lumea și de a ne face cunoscuți.
și recunoscuți.
dreptul de a schimba în bine tot ce ne înconjoară, schimbare la care generații întregi au visat atâta amar de ani. de a ne clădi viitorul în sus, nu subteran, cu statut ingrat de fugar. de a ne picta viețile în culori vii, făcând uitat atot-înconjurătorul gri. de a reînvăța sensul cuvintelor demnitate și decență.
„dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care îl am de făcut țării este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții” spunea Andrei Pleșu. l-aș completa, dacă îmi este permis, zicând că mă împiedică nu țara, ci aceia care îi țin strâns frâiele puterii, să mă bucur de frumusețea veții. în țara mea.
pentru că simt că nu numai că nu s-a învățat nimic din acele zile de decembrie 89. dar s-a și uitat ceea ce se știa. și ceea ce nu ar fi trebuit să fie vreodată uitat. azi promovăm mediocritatea, apreciem amatorismul, alegem răul cel mai puțin rău dintre rele pentru că nu vrem să construim binele. aplaudăm indecența, gustăm prostul gust, cumpărăm incultura și ridicăm indiferența la rang de artă.
revin și citez din același Andrei Pleșu: „există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? da, cu condiția să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. cu condiția să impunem atenției noastre zilnice alte priorități și alte orizonturi”.
sper să o facem până nu este prea târziu. până nu uităm complet cine am fost și cine am vrut să fim.

the beat that my heart skipped

dedicated to all human beings

here and there.

and wash that off with some red wine

and do not turn right.

wanted dead or alive.

words don't come easy

run for your life.

anyone?

taking a shot at happiness

love is blindness

iubirea-i întuneric,

fă-mă să fiu orb!

dă-mi toată lumina

să o sorb.

iubirea-i arc

și oțeluri reci,

mâini ce nu mai simt

în veci.

iubirea-i noapte,

vreau să pot vedea

cum lucește negru

orice stea.

iubirea-i ocean

fără fund și mal,

continente întregi

pe un val.

iubirea-i orbire,

vreau să-mi pierd vederea;

să mă umple negrul

și plăcerea.

la chance.

„Je vais vous raconter une histoire. Il y a longtemps, j’habitais une rue du côté paire, au numéro 22… et je regardais par la fenêtre les numéros impairs, les maisons d’en face, parce que je croyais que les gens étaient plus heureux, que les pièces étaient plus claires, que les soirées plus gaies. Mais les chambres étaient sombres, les pièces plus petites, et les numéros impairs regardaient ceux d’en face. Parce que la chance on croit toujours que c’est ce qu’on n’a pas…”

Regele meu.

„Bunica mea a cerut să fie însoțită
în greaua trecere a vămilor cerești
de un portret
al unui domn,
strecurat sub rever
ca un mister.
Prost educat și lipsit de înțelegere,
am crezut, la vârsta minciunilor de alții mestecate,
că domnul nu e decât un amant
pe care eu, juvete, aruncat în joc,
n-am voie să-l mărturisesc.
Urcat în pod,
după comuniunea sa din groapă
- dragoste, pe veci așezată -
am descoperit figura celui ales,
în pagini de sepia;
era Regele meu.”

de Marius Ghilezan

 

La mulți ani, Majestate!

5 ani.

atât a trecut de când, dintr-o joacă, am început acest blog. și care tot dintr-o joacă va merge înainte. pentru că aici am scris mereu ceea ce am simțit și despre oameni și lucruri în care am crezut, indiferent dacă bine sau prost, puțin sau mult, ascunzând mai mereu, printre rânduri, bucăți din mine. și îmi place să cred că așa voi face și în continuare. 

and I guess I'll just begin again,

you'll say: can we still be friends?

well, my mind is open wide,

now I'm ready to (re)start.

Munch, Klein, Moriyama and... Anonymous.

they are Anonymous.

                    the artist.

             creating art from physical pain.

        this was no ordinary man.

           the kiss

           Girls on the bridge

    Two lonely people

    Self-portrait - Munch

       "My approach is very simple - there is no artistry.
              I just shoot freely."

          Polaroid painting - Daido Moriyama

"If your photographs are not good, it is because you were not close enough." William Klein

amintiri din copilărie

scriam mai demult, pe la începuturile acestui blog, despre prietenie și ce înseamnă ea pentru mine, așa că nu voi încerca să repet acele cuvinte. cred cu convingere că prietenia este în rândul celor mai speciale experiențe, dacă le pot numi așa, ori trăiri, pe care le putem încerca, descoperi, învăța în viață. și trecând de la general la personal, eu fără prieteni aș muri mai repede decât fără apă. cât despre lucruri (redescoperiri, mai bine zis) de felul celui de mai jos, acestea sunt printre cele mai valoroase pe care le-aș putea deține vreodată.
poate și pentru că cele mai de preț lucruri în viață nu sunt lucruri.

în ceea ce îl privește pe Matei, eroul povestirii mele, ei bine, el mi-a fost primul prieten în adevăratul sens al cuvântului. am crescut împreună, despărțiți de peretele nu foarte gros al unui etaj de bloc, vreme de aproape 7 ani, până în momentul în care părinții lui au decis ceva inimaginabil în acele timpuri. să plece (a se citi să fugă) în State, în speranța unei vieți mai bune. voi păstra cu mine mereu amintirea fruoasă a atâtor și a atâtor momente petrecute împreună, fie jucându-ne cu mașinuțele, colorând, descoperind tainele șahului sau ascultând poveștile spuse de bunici. la acea vreme nu am înțeles prea bine de ce a trebuit să plece și eu să pierd o persoană atât de dragă. acum, însă, pricep perfect.
unicul regret rămâne faptul că de mai bine de 22 de ani nu mai știu nimic despre el.
prin urmare, dragul meu prieten  Matei Mihordea, oriunde te vei fi aflând, sper din tot sufletul să citești aceste rânduri.

I'm going slightly mad.

astăzi am auzit (vorba vine, conversația având loc în scris) din nou că muzica pe care o ascult este tristă. și m-a luat cu călduri pe la tâmple. ok. să stabilim de la bun început. nu discutăm gusturi sau genuri, știm cu toții că totul este relativ și că suntem ființe eminamente subiective când ne vine rândul să ne dăm cu părerea cu privire la multe dintre chestiile care ne înconjoară.
și poate că aș fi de acord cu această patalama de tristă dacă aș beneficia și de explicații serioase. majoritatea, însă, se rezumă la a-mi spune că nu este veselă pentru că nu are ritm, pentru că nu este pretabilă, probabil, unei discoteci. stau atunci și mă întreb care oare e mai tristă între asta și asta?
acestea fiind zise, m-am săturat să mi se spună că melodiile care îmi place să îmi gâdile urechile sunt melancolice (a se citi: deprimante). recunosc, însă, că nu m-am gândit niciodată să categorisesc muzica în tristă și veselă. și poate de aici se trage totul. 
eu (și aici intervine subiectivismul) mă raportez la muzică de bună sau de proastă calitate. la senzațiile pe care mi le oferă, la momente (re)trăite la auzul unui sunet acompaniat sau nu de un vers. și hai, să zicem că aș fi de acord cu voi. ce e atât de rău în a asculta muzică tristă?

if

if you can keep your head when all about you
are losing theirs and blaming it on you,
if you can trust yourself when all men doubt you,
but make allowance for their doubting too;
if you can wait and not be tired by waiting,
or being lied about, don't deal in lies,
or being hated, don't give way to hating,
and yet don't look too good, nor talk too wise:

if you can dream - and not make dreams your master,
if you can think - and not make thoughts your aim;
if you can meet with Triumph and Disaster
and treat those two impostors just the same;
if you can bear to hear the truth you've spoken
twisted by knaves to make a trap for fools,
or watch the things you gave your life to, broken,
and stoop and build 'em up with worn-out tools:

if you can make one heap of all your winnings
and risk it all on one turn of pitch-and-toss,
and lose, and start again at your beginnings
and never breathe a word about your loss;
if you can force your heart and nerve and sinew
to serve your turn long after they are gone,
and so hold on when there is nothing in you
except the Will which says to them: "Hold on!"

if you can talk with crowds and keep your virtue,
or walk with kings - nor lose the common touch,
if neither foes nor loving friends can hurt you,
if all men count with you, but none too much;
if you can fill the unforgiving minute
with sixty seconds' worth of distance run,
yours is the Earth and everything that's in it,
and - which is more - you'll be a Man, my son!

                                       by Rudyard Kipling

the right path.

"Out of order, I’ll show you out of order. You don’t know what out of order is, Mr. Trask. I’d show you but I’m too old, I’m too tired, I’m too fuckin’ blind. If I were the man I was five years ago I’d take a flame-thrower to this place. Out of order, who the hell do you think you’re talking to? I’ve been around, you know? There was a time I could see. And I have seen, boys like these, younger than these, their arms torn out, their legs ripped off. But there is nothin’ like the sight of an amputated spirit, there is no prosthetic for that. You think you’re merely sending this splendid foot soldier back home to Oregon with his tail between his legs, but I say you are executing his soul. And why? Because he’s not a Baird man. Baird men, you hurt this boy, you’re going to be Baird bums, the lot of ya. And Harry, Jimmy, Trent, wherever you are out there, fuck you too. I’m not finished. Now as I came in here, I heard those words, cradle of leadership. Well, when the bough breaks, the cradle will fall. And it has fallen here, it has fallen. Makers of men, creators of leaders, be careful what kind of leaders you’re producing here. I don’t know if Charlie’s silence here today is right or wrong; I’m not a judge or jury. But I can tell you this, he won’t sell anybody out to buy his future. And that my friends is called integrity, that’s called courage. Now that’s the stuff leaders should be made of. Now I have come to the crossroads in my life. I always knew what the right path was. Without exception, I knew. But I never took it, you know why? It was too damn hard. Now here’s Charlie, he’s come to the crossroads. He has chosen a path, it’s the right path. It’s a path made of principle that leads to character. Let him continue on his journey. You hold this boy’s future in your hands, committee. It’s a valuable future. Believe me. Don’t destroy, protect it, embrace it. It’s gonna make you proud one day. I promise you."

show me the place.

arată-mi locul
în care sclavul tău să stea,
arată-mi locul,
am uitat unde era...
arată-mi locul,
fruntea-mi se-ndreaptă spre podea,
arată-mi locul
în care sclavul tău să stea.

arată-mi locul,
dă-mi forță piatra s-o împing.
arată-mi locul,
de unul singur nu pot să o-nving.
arată-mi locul
unde cuvântul s-a făcut bărbat
arată-mi locul
în care suferința s-a-ntrupat.

a început sfârșitul,
salvat-am tot ce s-a putut,
o dungă de lumină,
un fir de praf, un val abia născut;
dar erau lanțuri
și n-am știut să fiu cel brav.
înconjurat de lanțuri,
te-am adorat precum un sclav.

încercare de traducere a textului original în limba engleză al lui Leonard Cohen.

foolin' around

she'll take you and break you. 
well, what if she does not take you? seriously, for granted. or at all. what would you have to say about that, Freddie?

o seară ca oricare alta. sau...?

totul a început vineri, după serviciu, când am intrat în clădirea de vis-a-vis de unde lucrez, împreună cu 6 colegi de muncă. 7 naţionalităţi diferite. trebuia să îmi fac o idee despre cum va fi seara ce abia începea de când Panos, amicul grec, l-a întrebat pe tipul de la recepţia clădirii unde este plaja. sau din răspunsul acestuia: la ultimul etaj, la dreapta, cum urcaţi scările.  zis şi făcut. şi într-adevăr, la etajul al doilea treci de o uşă glisantă şi ajungi... pe plajă! una cam ciudată, ce-i drept. pentru că în loc de mare, la capătul ei încep clădiri. sau trece trenul. dar barul cu cocktailuri este acolo, nisipul şi el, aşa că lumea a început să apară. după câteva sticle de bere şi poveşti cu colegii mei, ne-am mutat la masa de ping-pong, să ne facem niscaiva poftă de mâncare. Gata şi pofta, am hotărât să mergem să o satisfacem. aşa că ne-am urcat în tren (!), îndreptându-ne spre o locaţie din partea opusă a Londrei, unde ştia un coleg italian (sau iubita lui franţuzoaică; îmi fuge detaliul) de existenţa unei pieţe ad hoc unde se strânge lumea să mănânce. după 45 de minute pe tren, ajungem la street feast, un hangar uriaş, fără acoperiş, cu partea centrală plină de standuri cu tot felul de bunătăţi din toate colţurile lumii. am ales jamaica. şi am ales bine de tot. cu mâncarea luată, să găsim şi un loc mai retras unde să nu ne înghesuim mâncând din picioare. aşa că am dat peste un cort fără pereţi sub care erau câteva canapele şi fotolii. şi lângă care era încă o... masă de ping pong. aşadar am mâncat, am băut bere şi am organizat rapid un campionat de tenis de masă. că doar nu mai jucasem de ceva vreme.
trecură încă 2 ore, pline de sport şi lume pestriţă şi ne-am hotărât să ne întoarcem în Camden (de unde veniserăm). ajunşi acolo şi cum Panos fumează şi fără brichetă e mai greu să aprinzi ţigara, am intrat într-un magazin să îşi cumpere una. el la coadă, eu mai spre intrare, căscând ochii la pereţi. până când în faţă mi-a apărut o duduie elegantă, îmbrăcată în negru şi care, după ce mi-a zâmbit galeş, mi-a arătat sânii pentru o secundă, apoi a vrut să îşi vadă de drum. asfaltul nu a fost de acord, făcându-mă să pufnesc într-un râs molipsitor văzând-o întinsă pe jos şi apoi, imediat ridicându-se şi zbughind-o la fugă, parcă urmărită de tren.
cumpărată şi bricheta, ne-am îndreptat către un pub, la o bere. intrăm, mergem la bar, comadăm licorile. aşteptam să le primim, când văd, în mulţime, un cap gigantic de iepure. m-am frecat la ochi. dispăruse. i-am zis lui Panos ce am văzut şi că ar cam fi vremea să îmi văd de drum către casă, când capul de iepure ne apare amândurora în faţă. lângă cel al unui crocodil. ne-am dat seama că erau 2 tineri mascaţi, am izbucnit în râs şi ne-am spus, parcă la unison, că în Londra poţi face orice, dar nu te poţi plictisi. niciodată.

din ciclul "ce se naște din pisică..."

am vrut mereu să aflu povești despre istoria familiei, fiind atât curios să văd din cine mă trag, cât și doritor să aflu cu cine semăn așa cum sunt. cea care urmează mi-a spus-o tata acum o lună, când a fost în vizită pe la mine și sună cam așa:pe vărul lui tatae îl chema Ștefănică. Ștefănică Jebeleanu. bănățan, ca și bunicul, băiat isteț, crescut la sat, în familie simplă, a ales să meargă la facultate. zis și făcut. s-a dus nea Ștefănică la Constanța, unde a făcut 3 ani de facultate, agronomie dacă nu îl înșeală memoria pe tata, după care a zis că nu mai are ce învăța și că îi e dor de locurile natale, așa că s-a întors în Banat. acolo îl găsește povestirea mea, păstorind o turmă de capre. într-o zi, localitatea din care era nea Ștefănică aflându-se destul de aproape de graniță, pe lângă pășunea pe care își dusese el caprele trecu o mașină a unei familii de belgieni. aceștia, dorind să afle cum puteau ajunge mai repede la Timișoara, se opriră să îl întrebe despre drum pe păstorul român, probabil nesperând ca acesta să îi și înțeleagă. nu mică le-a fost, cred, mirarea când nea Ștefănică le-a răspuns într-o franceză cursivă (merită menționat că vorbea fluent 3 limbi străine). dar alta e treaba faină. belgienii sigur s-au frecat de câteva ori la ochi când au văzut că păstorul român care ieșise cu caprele citea... Schopenhauer. 


true story.

Come dance with me

de citit.

nu prea fac eu muncă de promovare foarte des, dar ce vă invit să citiţi în continuare, chiar consider că merită. aşa că faceţi clic pe acest link http://simonacratel.wordpress.com/ şi... deschideţi ochii.şi mintea.

it's in my honey, it's in my milk.

„dacă fericirea este în rate, atunci este cu porţia pentru că nu au toţi loc la masă.”

ce-ar mai fi de spus?