îmi este trupul închisoare
ce nu mă lasă să dansez
cu cea pe care o visez
dar mintea nu are hotare
îmi simt brațele gratii rare
zăbrele roz ce mă opresc
să o ating, să o iubesc
dar vorbele știu să zboare
stau pe o scenă în picioare
înconjurat de frică și mut
piesa nu are nici final, nici început
dar mă aplaudă cu toții în picioare
trăiesc acum o epocă în care
negrul e soare arzător
și totuși formele apar ușor
chiar dacă limba mea dispare
trăiesc acum în vremuri care
nu au nume, glas sau față
și deși frica mă ține în viață
inima bate lipsită de vigoare
corpul îmi este închisoare
luăm mereu ceea ce ni s-a dat
iar simplul fapt că tu ai și uitat
nu va aduce niciodată o iertare
trăiesc acum în zile care
râd
atunci când eu dansez
cu cea pe care o visez
dar mintea mea nu moare
lasă-mi sufletul ușor să zboare
lasă-mi trupul să se piardă în zare...