am renunţat în ultima vreme să mai scriu. aici, mă refer. am renunţat pentru că ceea ce mă înconjura m-ar fi împins să reaştern aceleaşi gânduri care au ajuns să mă obosească în ultimii ani. asta nu înseamnă că acum, dacă am decis să arunc aici cuvinte din nou, gândurile acelea s-au risipit şi e linişte. nu. am ajuns, doar, la simpla concluzie că ceea ce eu numesc Românie nu este ceva material. se află în mine, în anii petrecuţi aici, pierduţi sau câştigaţi, în momentele în care am râs, am fost trist, am sperat, am tăcut, singur ori alături de cei dragi. partea fizică a ţării mele nu va fi niciodată a mea. şi a mea, de fapt. am renunţat să sper asta. le-o las, aşadar lor, celor care se bat cu pumnul în piept că luptă pentru mine. le-o las pentru că am ajuns să înţeleg că cel mai deştept cu adevărat cedează primul. România mea va rămâne în mine, cu tot ce are ea mai frumos, oriunde aş fi, orice s-ar întâmpla. măcar aşa ştiu că de acolo nu mi-o poate fura nimeni. şi că pentru ea mă bat, în primul rând, eu.
and still I stand this very day
with a burning wish to fly away...
