întâmplarea face să fie amândoi străini. nu neapărat de România, pentru că vrând-nevrând, lucrează pentru o companie din ţara care ne ocupă tot timpul. doar de altă naţionalitate.
unul e spaniol. asturiano, ar sări imediat să sublinieze, în româna sa încântător de corectă după doar 2 ani de trai în Bucureşti. Miguel vinde publicitate, vorbeşte engleza mai bine decât 95 % dintre spanioli, româna mai bine decât 60 % dintre români şi japoneza mai bine decât aş putea eu să o fac vreodată în următoarele trei vieţi. pictează miniaturi, îţi face caricatura în cel mult trei minute (şi chiar seamănă!) cu orice obiect care lasă urme pe o bucată de hârtie şi practică tae kwon do (sau cum naiba s-o scrie). şi doar ce s-a căsătorit. cu o româncă, evident.
celălalt e francez. tare atipic, însă. Erwan (R1 cum se mai semnează) vinde şi el tot publicitate. altceva e însă fascinant în ceea ce îl priveşte. mai exact, cum a întâlnit-o pe Steph (cea care i-a zis da la starea civilă). Erwan a locuit şi muncit ceva vreme în UK, de unde şi engleza-i uneori extrem de upper received, alteori South of London like. reîntors în Lille-ul natal, a început să frecventeze un loc (conceptul e genial după părerea mea dar nu îl mai auzisem până să îmi zică el) în care, o dată pe săptămână, se organiza o seară lingvistică. mai pe şleau, erau mai multe mese, fiecare cu steguleţul unei ţări pe ea. te aşezai la masa cu steagul Italiei, de exemplu, toată seara trebuia să vorbeşti cu cei de la acea masă exclusiv în italiană. el s-a pus la masa cu steagul Marii Britanii. aşa a cunoscut-o pe viitoarea nevastă. cel mai drăguţ e, însă, că şi ea este tot franţuzoaică şi că în primele 2 luni de relaţie au vorbit (repet, sunt francezi) doar în engleză. şi încă o mai fac, deşi recunoaşte cu tristeţe, că destul de rar. C'est drôle, n'est ce pas?
