am ajuns la concluzia că îmi este dor. dor de frumos, de linişte, de o melodie care să mă oblige să o fredonez obsedant timp de câteva zile, de un tablou la care să privesc, pierdut printre atingeri de pensulă vechi de câteva sute de ani, de prieteni (o, da...) care să mă facă să uit că, în realitate, am terminat de aproape 10 ani liceul, de o plimbare cu o Alfa neagră pe străzile înguste ale Veronei, de un Amstel înconjurat de felinare înroşite, de un meci la Mofleni (ce vremuri...) , de un râset copios după un banc spus de Ştefan, de o excursie, de Bielefeld, de Erasmus, de mine. sau, poate, îmi era doar dor să scriu...
