astfel, cu teama încrustată adânc între straturi de suflet, s-a lăsat cotropit de molii cenușii și de ceață rece de toamnă târzie, învelindu-se în viscol și în întuneric înverșunat și cotropitor de iarnă. s-a îmbrăcat în uitare, gustând fără poftă din bucăți uscate de ger și sorbind din tristeți trecute prin sita vremii și curse pe pereți de amintiri. căutând ideea de frumusețe în griul furios al norilor de furtună și în diminețile încruntate de decembrie și obișnuindu-se să se dezobișnuiască a visa altfel decât în alb-negru.
până într-o seară când, în mijloc de asfințit monocolor, a întâlnit o ființă fermecată. sau cel puțin așa a simțit-o în acel prim moment, în care, dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi zis, cu convingerea în ochi și glas a unuia care știe ce spune, că este un credincios în existența tărâmului magiei. plină de zâmbet, cu ochi de copil și privire de femeie, cu miros de primăvară în bucle și cu soarele alergându-i pe piele, ea l-a învățat să priveasca atent în jur, să surâdă la stele, să își picteze viitorul în nunțe de albastru și să asculte muzica lumii. și, în timp ce el, plouat de frumusețea fiecărei clipe alături de ea, încerca să îi arate, ținând-o strâns de mână, străduțele secrete ce urcau anevoios, dar sigur, către inima lui, ea i-a strecurat prin vene, încet-încet, fluturi mari, multicolori și neastâmpărați. fluturi care au început să îi cânte voioși în stomac, să îi decoreze gândurile în sclipiri de rogvaiv și să îi înmiresmeze viața cu parfum de tinerețe fără bătrânețe.
