„azi serbăm iar...”

când azi, de fapt, trebuie să ne amintim. sau reamintim. ori să învăţăm. atât noi, din cele întâmplate atunci, cât şi pe cei care nu au cum sau ce să îşi amintească, fiind fie prea mici, fie încă neintraţi în această lume.
se împlinesc 23 de ani de când am început, plătind preţ mare, poate prea mare, să existăm bucurându-ne că putem gândi, vorbi și trăi liber. și liberi să o facem oriunde și oricum dorim. am redobândit dreptul de a ne îmbrăca în propriile convingeri și de a le purta și prezenta tuturor. de a cunoaște lumea și de a ne face cunoscuți.
și recunoscuți.
dreptul de a schimba în bine tot ce ne înconjoară, schimbare la care generații întregi au visat atâta amar de ani. de a ne clădi viitorul în sus, nu subteran, cu statut ingrat de fugar. de a ne picta viețile în culori vii, făcând uitat atot-înconjurătorul gri. de a reînvăța sensul cuvintelor demnitate și decență.
„dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care îl am de făcut țării este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții” spunea Andrei Pleșu. l-aș completa, dacă îmi este permis, zicând că mă împiedică nu țara, ci aceia care îi țin strâns frâiele puterii, să mă bucur de frumusețea veții. în țara mea.
pentru că simt că nu numai că nu s-a învățat nimic din acele zile de decembrie 89. dar s-a și uitat ceea ce se știa. și ceea ce nu ar fi trebuit să fie vreodată uitat. azi promovăm mediocritatea, apreciem amatorismul, alegem răul cel mai puțin rău dintre rele pentru că nu vrem să construim binele. aplaudăm indecența, gustăm prostul gust, cumpărăm incultura și ridicăm indiferența la rang de artă.
revin și citez din același Andrei Pleșu: „există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? da, cu condiția să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. cu condiția să impunem atenției noastre zilnice alte priorități și alte orizonturi”.
sper să o facem până nu este prea târziu. până nu uităm complet cine am fost și cine am vrut să fim.