a mea

frumusețea se naște din ochii celui care privește. sau cel puțin, așa zicea un englez acum câteva sute de ani. frumusețea este vârful muntelui pentru care ai urcat ore în șir prin noroi sau zăpadă, cu gândul doar la el. este amintirea unei zile din copliărie care te face să zâmbești. ori seara de ajun de Crăciun când vezi bucuria de pe fețele celor dragi atunci când își deschid cadourile pe care visaseră să le primească. frumusețea este o melodie care te face să uiți că afară parcă vine sfârșitul lumii sau că a doua zi ai de predat un raport infernal la serviciu, raport pe care nici nu te-ai apucat să îl scrii. este datul din coadă al cățelușei care te-a așteptat toată ziua să vii acasă pentru a o scoate la plimbare. ori dimineața de iarnă în care te trezești cu fulgi mari de nea bătându-ți în geam. sau apusul de soare pe o plajă pierdută. frumusețe este atunci când vezi doi bătrânei ținându-se de mână prin parc și atunci când întâlnești pentru prima dată în viață o persoană construită exact ca tine.
you are beautiful; because you are.

fără titlu

îmi aleargă prin fața ochilor mii de gânduri care au ca destinație, după ce vor fi parcurs drumul până la marginea nemărginirii, același punct terminus. pe care însă, cel puțin pentru moment, aleg să nu îl desconspir.
trecuse ceva vreme de când nu am mai așternut cuvinte aici... scrieri proprii, mă refer, nu decupaje din tablouri fără semnătura mea într-un colț.
între timp, am devenit mai bătrân. din păcate nu și, implicit, mai înțelept. poate, însă, mai viu. mai plin de dorința de a mai aștepta, cu nerăbdarea și curiozitatea unui copil în ajun de Crăciun, pentru a descoperi ce surprize îmi pregătește clipa ce va să vină.
dar despre ce o să fie, îi dau cuvântul viitorului. care sper să fie multicolor. că de portocaliu, sincer, m-am cam săturat...

true story

gânduri care fug

falling out of touch with all my friends...hope they're staying glued together;

I have arms for them.

take another sip of them,

it floats around and takes me over,

like a little drop of ink
in a glass of water.

get inside their clothes

with my green gloves

watch their videos,
in their chairs.
get inside their beds

with my green gloves

get inside their heads,
love their loves.

now I hardly know them

but I'll take my time.

I'll carry them over,
and I'll make them mine...

life as a festival. at reading.

the main gate
the national
and the thrilled fans.

înţelegere

Las lumea să dispreţuiască

Ascunsa taină dintre noi.

Prejudecata omenească

Arunce-n cale-ţi cu noroi.



În faţa idolilor lumii

Nu plec genunchii, nu cerşesc.

La fel, cu tine, gândul nu mi-i

Nici să iubesc, nici să urăsc.



M-afund, fără să-mi caut rostul,

În chefuri, nici voios, nici trist;

Vorbesc cu prostul, cu neprostul,

Dar pentru sufletu-mi exist.



În larma lumii ne-ntâlnirăm,

O zi ca orice altă zi;

Fără de bucurii iubirăm,

Fără tristeţi ne-om despărţi.



Şi preţuim în viaţa toată

Doar oamenii, atâta tot;

Nu ne-om minţi noi niciodată,

Nici alţii a ne minţi nu pot.



          de Mihai Beniuc

forever after days

on my feet I stand tonight, stand and step up to the life;
an extraordinary man, unbroken in the breaking light.

forever after days, stand and make myself a crown,
to the table I step alone, hold my own above the ground;
take my shot under the light, heroes come a common way,
pull myself into the sky, wrap me in the banner I made.

question

what is there to be lost when you have already lost everything?
I want to start over, I want to be winning...

se poate

doar ce m-am întors din concediu, pe care am ales să îl petrec în România. şi cu toate că, poate, voi fi criticat sau mi se vor aduce mii de exemple care să îmi contrazică vorbele, am trăit experienţe plăcute care mă fac să cred că o lumină la un capăt de tunel se zăreşte.
aici, însă, nu voi scrie despre cât de lung este tunelul sau despre cât de slab pâlpăie acea lumină. voi scrie despre un om care m-a făcut să zâmbesc fără să aibă un scop neapărat din a face asta. numele lui este mai puţin important, aşa că îi voi menţiona doar prenumele: Alexandru.
domnul acesta este taximetrist în Bucureşti. putea fi, însă, la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, ziarist, profesor sau filosof. cu o modestie incurabilă (sper că şi uşor contagioasă) dânsul a spus că meseria pe care o practică îi oferă şanse nebănuite; de a cunoaşte oameni, de a învăţa de la ei şi de a-i ajuta.
prima oară m-am urcat în maşina dânsului în piaţa Romană. asculta rock fm, lucru ce mi-a atras imediat atenţia, dat fiind faptul că vorbesc despre o persoană de aproximativ 50 de ani. politicos, pe alocuri aristrocratic în vorbe, mi-a cerut permisiunea de a fuma. asta se întâmpla în propria sa maşină. şi de a da muzica mai tare. luând loc pe bancheta din spate, nu am observat detalii legate de îmbrăcăminte. acestea mi-au sărit, însă, în ochi în cele două dăţi ulterioare când ne-am întâlnit. cămaşă albă, cravată; dovezi ale unei culturi a bunului simţ şi ale respectului de sine. şi al celor din jur. în aproximativ o oră cât am petrecut în acel taxi, am vorbit despre artă, filosofie, mentalităţi, dragoste, geografie. practic, în preţul unei călătorii a intrat şi o lecţie de viaţă. lecţie de care îmi doresc să aibă parte cât mai mulţi oameni. şi, odată cu asta, mi-am dat seama că este posibil. şi că, poate, tunelul nu mai este atât de lung dacă maşina care ne poartă prin el este condusă de astfel de oameni.

about today

Today
you were far away
and I didn't ask you why
What could I say?
I was far away
You just walked away
and I just watched you...
What could I say?

Tonight
you just close your eyes
and I'll just watch you
slip away
Hey, are you awake?
I'm right here.
How close am I to losing you?

un om.

s-au împlinit 15 ani de la moartea bunicului meu. nu știu când s-au scurs, dar știu cât de mult îmi lipsește. a fost una dintre acele persoane pe care nu ai cum să nu le placi, care te farmecă de la prima secundă în care începe să îți vorbească și pe care, cu siguranță, nu o poți uita.
cel puțin, nu ușor.
tatae, cum îl alintam eu, a fost bunicul pe care și l-ar dori orice nepot de pe acest pământ. mi-a iubit bunica mai mult decât orice pe lume și cei 2 copii ca pe ochii din cap. iar pe mine... pe mine, unicul său nepot, pot spune că m-a răsfățat, m-a iubit, m-a educat, m-a învățat, m-a certat și m-a iertat în momentul imediat următor. mi-a pus temelia de nezdruncinat a ceea ce sunt acum.
era genul de profesor (de matematică) care te învăța tainele fracțiilor sau ale triunghiurilor dreptunghice purtându-te (pe lângă cele scrise în manual) prin Eminescu, istoria religiilor, astronomie și, inevitabil, terminând cu o glumă. era un filatelist pasionat și un colecționar de frumos. iar nepotul îi era nelipsit, cam oriunde s-ar fi aflat.
nu voi uita niciodată cum eram un țânc ce mergea din clasă în clasă, căutându-și nerăbdător bunicul ce avea ore, stârnind zâmbete deopotrivă pe fețele profesorilor și pe cele ale elevilor. nu mă certa niciodată, deși deranjam jumătate de liceu. sau cum mă lua pe genunchi, pe banca din balcon, seara și, aprinzându-și o țigară, îmi arăta stele de pe cer, fermecându-mă cu povești. sau timbrele, pe care le mânuia cu grija cu care o mamă își ține copilul în brațe. cum nu voi uita zilele petrecute la pescuit, când eram învăluit de o altă lume sau petrecerile din sufragerie, cu el în capul mesei și restul lumii privindu-l și ascultându-l magnetizați. sau după-amiezele când mă ruga să pun caseta cu cei 3 tenori, preferații săi, insitând ca, la Nessun dorma, să apăs butonul de replay.
tatae își purta părul grizonat mereu pe spate, iar cu ochii te privea direct în suflet. știa când făceam ceva greșit doar dintr-o simplă privire și mereu era cel care îmi lua apărarea.
aș putea scrie pagini întregi cu amintiri pe care le am despre el și care nu vor pieri niciodată. ceea ce contează cu adevărat este, însă, că sunt onorat și tare mândru că el a fost bunicul meu.

Ion Ciolac (1928-1996) a fost unul dintre marii profesori ai Colegiului Național Carol I din Craiova (înființat în 1826) care a îndrumat cu tact și competență zeci de generații de elevi. A fost un mare iubitor de cultură, un pasionat colecționar de documente vechi, cărți și timbre, o persoană care a insuflat elevilor săi dragostea pentru știință, adevăr și frumos. Din 1962, până la pensionarea sa, a fost director de studii și șef al catedrei de matematică. A avut un merit deosebit în păstrarea veșnic vie a istoriei Colegiului și a rolului cultural și educativ pe care Colegiul l-a avut de-a lungul întregii sale existențe.

we're half awake in a fake empire

Turn the light out, say goodnight,
no thinking for a little while,
let's not try to figure out everything at once.
It’s hard to keep track of you falling through the sky...

restul e tăcere.

în viață

nu trebuie să cauți dragostea perfectă, ci acea dragoste fără de care nu poți trăi.

gave the ocean what I took from you
so one day you can find it on the sand
and hold it in your hands again.

o duminică (aproape) perfectă

de ce doar aproape? asta, poate, într-o postare viitoare. cert este că am avut parte de o duminică cum nu mai avusesem de ceva vreme. de ceva cam multă vreme.
totul a început cu croissant proaspăt și cafea fierbinte și bună. și un cer nesperat de senin. trebuia să înțeleg încă de la aceste detalii ce va urma. dar nu, eu așteptam ploaia, frigul, vântul. că doar este Londra și nu Barcelona (unde înfloresc ei, portocalii, în decembrie, darămite să fie cald vara).
am decis să rezolv problema clăii de păr din cap cu care, de ceva timp, nu mă mai înțeleg de nicio culoare. așa că am mers la prietenii mei algerieni. după deja normalul "hello my friend" (deși era prima oară când mă vedea la față frizerul respectiv), am asistat, amuzato-uluit, printre smocuri de păr ce cădeau la viteze amețitoare, la o ceartă de femei musulmane. la noi în Oltenia e declarație de dragoste cearta. e o discuție armonioasă și constructivă care se lasă cu îmbrățișări și săruturi. păi doamnele algeriene mai aveau puțin și scoteau iataganul una la cealaltă. dar s-au calmat. eu, tăind de pe listă încă o țară de unde nu îmi voi alege nevastă, dar mulțumit de tunsoare (putea să mă lase omul cu un singur smoc în vârful capului, că tot impresie de om mulțumit îi lăsam, doar-doar să scap nevătămat de acolo), m-am îndreptat către casă. convins fiind că mai rău nu se poate. și nu m-am înșelat.
pe la prânz eram, deja, în Tate Modern. dacă aveți în gând să veniți, vreodată, la Londra iar vizitarea acestui muzeu nu se află pe lista voastră, nu mai veniți. sau regândiți-vă planurile. pe lângă opere de artă care te lasă mut, o clădire plasată lângă teatrul lui Shakespeare și vizavi de catedrala St. Paul și care pare că nu se mai termină (și căreia i se va adăuga noul corp aflat în construcție!), aveți șansa unei cafele în, părerea subiectivă a unui împătimit al fenomenului, cafeneaua cu cea mai frumoasă priveliște din oraș.
din Tate, am plecat, zâmbind, către Primrose Hill. fermecător parc. puzderie de oameni întinși pe iarbă, bucurându-se de o (rară) zi superbă de vară londoneză (cam ca un final de aprilie în România). savurând cea mai bună (relativ, știu, dar dacă până și Jude Law spune asta, mare, negru pe alb pe o foaie aflată pe peretele localului, eu de ce nu aș putea să o fac la mine pe blog?) înghețată din Londra, am aflat că o prietenă a fost înscrisă de gazda sa în registrul medicului de familie cu numele (care, evident, nu este cel real) de utilizator de pe Facebook. gândindu-mă că în România asta ar putea creea o adevărată tendință, am răsuscit un zâmbet. și am trecut peste.
pizza făcută de italieni. în fața ta. un spectacol. am bifat-o și pe asta.
trebuia să se întâmple și ceva rău. și s-a întâmplat. în timp ce eu mă desfătam în oraș, colega mea de apartament muncea cu lacul născut de mașina de spălat care a decis, tocmai azi (au și ele dreptul la greve, nu?) să se strice. din nou.
dar ăsta din urmă e un detaliu, una dintre întâmplările inerente din viața fiecăruia. ce ne-am face, oare, dacă totul ar fi perfect? mereu? cred că ar fi cumplit de monoton. cu siguranță, această duminică nu mi s-ar mai fi părut aproape perfectă. ci doar banală, una dintre miile de duminici din viață.
pe când aceasta a fost, poate, cea mai frumoasă duminică din an. pentru mine.

10

cum se pare că este la modă numărul 10 (vezi BAC-ul de anul ăsta) și cum s-a cam pus praful pe paginile blogului meu (din cauze pur obiective, evident. nu mai știu unde am pus pămătuful) am zis să dau curs unei invitații. nu știu exact ce va ieși, dar ideea este să scriu 10 lucruri care îmi plac și fără de care, zice-se, viața mea ar fi mai searbădă. să vedem, dară:

1. telefonul de sâmbătă dimineața cu ai mei, în care aflu că ei fac același lucru ca săptămâna precedentă și în care eu le spun că aici plouă. iar.
2. cafeaua de sâmbătă dimineață. poate cel mai relaxant moment al săptămânii. mereu cu muzică în surdină.
3. ceasul. fără el la mână, mă simt dezbrăcat când ies din casă.
4. telefonul mobil. vezi punctul 3. cu mențiunea că am doar unul.
5. încărcătorul telefonului mobil. fără el s-ar duce naiba punctele 1 și 4...
6. geaca mea beige de fâș pe care aș purta-o oriunde (lucru pe care îl și fac...)
7. permisul meu de muncă. fără el chiar că s-ar duce naiba tot... pe această cale țin să aduc mulțumiri întregii clase politice din România pentru nesperata șansă pe care mi-a acordat-o de a trebui să explic fiecărui coleg în parte, membru UE, de ce am nevoie de așa ceva.
8. căștile mele. continuă să fie un prieten de nădejde în lupta cu sunetele nedorite de la birou.
9. portofelul. orice bărbat știe de ce.
10. cartela mea de metrou. londonezii știu de ce.

this is the one?

cum ştii că ţi-ai descoperit jumătatea perfectă? cum poţi fi sigur(ă) de faptul că cel sau cea care îţi stă în faţă este persoana? ştiu, din păcate, atâtea poveşti (sau cazuri, dacă aşa vrei să le numeşti) în care am auzit: ea este! pe ea o căutam! sau l-am găsit! pe el visam să-l întâlnesc! în care, peste puţină vreme, discursul s-a transformat în: îl urăsc! ori ce bine c-a dispărut din viaţa mea... încât totul devine vag, neclar, relativ. cam ca toată lumea asta în care trăim.
pentru bunicul meu a fost uşor. a cunoscut-o pe mamae (bunica mea) la facultate. şi a ştiut imediat. cum, de altfel, i-a zis şi tatălui lui, străbunicului meu: tată, o vezi pe fata aceea? ea este viitoarea dumitale noră. aici ar merita, poate, menţionat faptul că tatae încă nu vorbise vreodată cu viitoarea sa soţie până în acel moment. asta, însă, nu l-a împiedicat să o cucerească, să o ceară de nevastă şi să îi fie alături timp de încă 43 de ani. trăind o iubire fără fisuri, aproape ireală, coborâtă, parcă, din poveştile pe care mi le citeau amândoi când eram mic.
dar nu toţi sunt(em) aşa norocoşi ca ei doi. unii nici măcar pe jumătate sau pe sfert. cum rămâne cu restul mulţimii de suflete desperecheate? sunt convins că s-au scris valuri de cerneală pe tema asta şi că mă aflu pe marginea prăpastiei pline cu desuet, dar oare chiar există un semn, o definiţie, o ecuaţie de gradul doi sau vreo lege a fizicii care să te tragă de mânecă ori să-ţi aprindă un beculeţ deaspura capului (deşi mai bine ar fi în faţa ochilor, căci cu excepţia celor care stau în faţa unei oglinzi, cine oare vede dacă un bec este aprins dacă acesta se află deasupra capului său???) atunci când sufletul-pereche se află în faţa ta?

I have run, I have crawled
I have scaled these city walls
But I still haven't found
What I'm looking for.