o duminică (aproape) perfectă

de ce doar aproape? asta, poate, într-o postare viitoare. cert este că am avut parte de o duminică cum nu mai avusesem de ceva vreme. de ceva cam multă vreme.
totul a început cu croissant proaspăt și cafea fierbinte și bună. și un cer nesperat de senin. trebuia să înțeleg încă de la aceste detalii ce va urma. dar nu, eu așteptam ploaia, frigul, vântul. că doar este Londra și nu Barcelona (unde înfloresc ei, portocalii, în decembrie, darămite să fie cald vara).
am decis să rezolv problema clăii de păr din cap cu care, de ceva timp, nu mă mai înțeleg de nicio culoare. așa că am mers la prietenii mei algerieni. după deja normalul "hello my friend" (deși era prima oară când mă vedea la față frizerul respectiv), am asistat, amuzato-uluit, printre smocuri de păr ce cădeau la viteze amețitoare, la o ceartă de femei musulmane. la noi în Oltenia e declarație de dragoste cearta. e o discuție armonioasă și constructivă care se lasă cu îmbrățișări și săruturi. păi doamnele algeriene mai aveau puțin și scoteau iataganul una la cealaltă. dar s-au calmat. eu, tăind de pe listă încă o țară de unde nu îmi voi alege nevastă, dar mulțumit de tunsoare (putea să mă lase omul cu un singur smoc în vârful capului, că tot impresie de om mulțumit îi lăsam, doar-doar să scap nevătămat de acolo), m-am îndreptat către casă. convins fiind că mai rău nu se poate. și nu m-am înșelat.
pe la prânz eram, deja, în Tate Modern. dacă aveți în gând să veniți, vreodată, la Londra iar vizitarea acestui muzeu nu se află pe lista voastră, nu mai veniți. sau regândiți-vă planurile. pe lângă opere de artă care te lasă mut, o clădire plasată lângă teatrul lui Shakespeare și vizavi de catedrala St. Paul și care pare că nu se mai termină (și căreia i se va adăuga noul corp aflat în construcție!), aveți șansa unei cafele în, părerea subiectivă a unui împătimit al fenomenului, cafeneaua cu cea mai frumoasă priveliște din oraș.
din Tate, am plecat, zâmbind, către Primrose Hill. fermecător parc. puzderie de oameni întinși pe iarbă, bucurându-se de o (rară) zi superbă de vară londoneză (cam ca un final de aprilie în România). savurând cea mai bună (relativ, știu, dar dacă până și Jude Law spune asta, mare, negru pe alb pe o foaie aflată pe peretele localului, eu de ce nu aș putea să o fac la mine pe blog?) înghețată din Londra, am aflat că o prietenă a fost înscrisă de gazda sa în registrul medicului de familie cu numele (care, evident, nu este cel real) de utilizator de pe Facebook. gândindu-mă că în România asta ar putea creea o adevărată tendință, am răsuscit un zâmbet. și am trecut peste.
pizza făcută de italieni. în fața ta. un spectacol. am bifat-o și pe asta.
trebuia să se întâmple și ceva rău. și s-a întâmplat. în timp ce eu mă desfătam în oraș, colega mea de apartament muncea cu lacul născut de mașina de spălat care a decis, tocmai azi (au și ele dreptul la greve, nu?) să se strice. din nou.
dar ăsta din urmă e un detaliu, una dintre întâmplările inerente din viața fiecăruia. ce ne-am face, oare, dacă totul ar fi perfect? mereu? cred că ar fi cumplit de monoton. cu siguranță, această duminică nu mi s-ar mai fi părut aproape perfectă. ci doar banală, una dintre miile de duminici din viață.
pe când aceasta a fost, poate, cea mai frumoasă duminică din an. pentru mine.