se poate

doar ce m-am întors din concediu, pe care am ales să îl petrec în România. şi cu toate că, poate, voi fi criticat sau mi se vor aduce mii de exemple care să îmi contrazică vorbele, am trăit experienţe plăcute care mă fac să cred că o lumină la un capăt de tunel se zăreşte.
aici, însă, nu voi scrie despre cât de lung este tunelul sau despre cât de slab pâlpăie acea lumină. voi scrie despre un om care m-a făcut să zâmbesc fără să aibă un scop neapărat din a face asta. numele lui este mai puţin important, aşa că îi voi menţiona doar prenumele: Alexandru.
domnul acesta este taximetrist în Bucureşti. putea fi, însă, la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, ziarist, profesor sau filosof. cu o modestie incurabilă (sper că şi uşor contagioasă) dânsul a spus că meseria pe care o practică îi oferă şanse nebănuite; de a cunoaşte oameni, de a învăţa de la ei şi de a-i ajuta.
prima oară m-am urcat în maşina dânsului în piaţa Romană. asculta rock fm, lucru ce mi-a atras imediat atenţia, dat fiind faptul că vorbesc despre o persoană de aproximativ 50 de ani. politicos, pe alocuri aristrocratic în vorbe, mi-a cerut permisiunea de a fuma. asta se întâmpla în propria sa maşină. şi de a da muzica mai tare. luând loc pe bancheta din spate, nu am observat detalii legate de îmbrăcăminte. acestea mi-au sărit, însă, în ochi în cele două dăţi ulterioare când ne-am întâlnit. cămaşă albă, cravată; dovezi ale unei culturi a bunului simţ şi ale respectului de sine. şi al celor din jur. în aproximativ o oră cât am petrecut în acel taxi, am vorbit despre artă, filosofie, mentalităţi, dragoste, geografie. practic, în preţul unei călătorii a intrat şi o lecţie de viaţă. lecţie de care îmi doresc să aibă parte cât mai mulţi oameni. şi, odată cu asta, mi-am dat seama că este posibil. şi că, poate, tunelul nu mai este atât de lung dacă maşina care ne poartă prin el este condusă de astfel de oameni.