o poveste care a început cu litera C.

17 septembrie 2011. acum doi ani de zile, adică, aproape pe ceas. eram în bucătărie, era sâmbătă dimineață și îmi beam cafeaua, cu muzică în surdină, ploaie în geam și gândurile zburând către vacanța în România din care revenisem nu de multă vreme. toate astea în vreme ce mă uitam peste pozele pe care le adusesem cu mine. într-o zi în care nu găsisem altceva mai bun de făcut decât să stau acasă și să cotrobăi printre lucruri păstrate din anii copilărei, dădusem peste pozele astea, vechi de vreo două decenii și hotărâsem să le iau cu mine, alături de restul bagajelor. poze din primele zile de școală primară, cu oameni pe care nu îi mai văzusem și/sau de care nu mai știam nimic de prea multă vreme.
astfel, sub un impuls de moment, am postat una dintre ele pe facebook. nu aveam nici cea mai vagă idee atunci cât de mare avea să se facă bulgărașul căruia doar ce îi dădusem drumul dintr-un vârf de deal, în mijloc de ninsoare abundentă. au urmat mii de comentarii (3 997 mai exact) sub acea poză, telefoane și conturi de e-mail blocate de volumul ireal al gândurilor așternute neverosimil de des pe rețeaua de socializare,  nopți în care ideea de somn și-a pierdut aproape complet sensul și prioritatea în viețile noastre, ale celor care, după o grămadă de vreme, redescopeream copilul din fiecare dintre noi. am continuat ceva vreme în ritmul ăsta nebun de comunicare, de regăsire, de readucere în viețile noastre a unui trecut frumos, până când am decis că spațiul virtual nu mai este de ajuns.
cea mai firească soluție a fost întâlnirea într-un loc cât mai convenabil tuturor, împrăștiați fiind în mai toate colțurile Europei. am ales Viena, unde ne-am și văzut în luna decembrie a aceluiași an. între timp, la Craiova, cei rămași în oraș au organizat o întâlnire cu fostul nostru învățător, într-o splendidă zi de octombrie, într-una dintre clasele Colegiului, la 20 de ani de la terminarea ciclului primar. alți oameni de care nu mai știam mai nimic, redescoperiți peste noapte. 
Viena a venit ca o confirmare a ceea ce oricum fiecare dintre cei care am fost prezenți acolo simțea deja. a fost de parcă ne-am fi petrecut fiecare concediu din ultimii 20 de ani împreună. au fost zile extraordinare, în care bucuriile copilărei au luat locul problemelor și al stresului din viața de om mare. nu mai râsesem de mult precum am făcut-o în capitala Austriei, așa că am hotărât să nu ne oprim aici. ne-am revăzut astă iarnă, tot la început de decembrie, într-un decor de basm, în Annecy-le-Vieux, la granița franceză cu Elveția, sub o ninsoare ca în vremurile în care aveam teme la științele naturii și citire. apoi, anul acesta, în luna mai, în Cheltenham, Anglia. 
va urma Luxemburg peste câteva săptămâni și sunt absolut convins că bulgărele nu se va opri aici.

de aici a început

Viena

Annecy

și Cheltenham (de fapt, aici eram la Bath)