să zicem că a fost odată un băiat. și că acestui băiat i s-a spus mereu să se ferească de fluturi. ori de nopți interminabile de vară, cu cer împroșcat cu stele sau de răsărituri rupte din povești despre alte timpuri. să fugă, fără a se uita vreodată înapoi, de ploi venite din senin în mijloc de zi de iulie, fierbinte ca și cum ar fi fost proaspăt scoasă din cuptor, de păduri foșnind a verde strălucitor și mirosind a poteci neumblate către vârfuri semețe. sau de plaje aruncate la câte-o margine de mare. astfel, cu teama încrustată adânc între straturi de suflet, s-a lăsat cotropit de molii cenușii și de ceață rece de toamnă târzie, învelindu-se în viscol și în întuneric înverșunat și cotropitor de iarnă. s-a îmbrăcat în uitare, gustând fără poftă din bucăți uscate de ger și sorbind din tristeți trecute prin sita vremii și curse pe pereți de amintiri. căutând ideea de frumusețe în griul furios al norilor de furtună și în diminețile încruntate de decembrie și obișnuindu-se să se dezobișnuiască a visa altfel decât în alb-negru. până într-o seară când, în mijloc de asfințit monocolor, a întâlnit o ființă fermecată. sau cel puțin așa a simțit-o în acel prim moment, în care, dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi zis, cu convingerea în ochi și glas a unuia care știe ce spune, că este un credincios în existența tărâmului magiei. plină de zâmbet, cu ochi de copil și privire de femeie, cu miros de primăvară în bucle și cu soarele alergându-i pe piele, ea l-a învățat să priveasca atent în jur, să surâdă la stele, să își picteze viitorul în nunțe de albastru și să asculte muzica lumii. și, în timp ce el, plouat de frumusețea fiecărei clipe alături de ea, încerca să îi arate, ținând-o strâns de mână, străduțele secrete ce urcau anevoios, dar sigur, către inima lui, ea i-a strecurat prin vene, încet-încet, fluturi mari, multicolori și neastâmpărați. fluturi care au început să îi cânte voioși în stomac, să îi decoreze gândurile în sclipiri de rogvaiv și să îi înmiresmeze viața cu parfum de tinerețe fără bătrânețe.
poate că ați înțeles până acum: pentru oameni ca mine, adică pentru cunoscătorii într-ale amărăciunii, care preschimbă în cele din urmă dragostea și suferința, fericirea și lipsurile în pretextul unei veșnice singurătăți, nu există mari bucurii în viață, după cum nu există nici mari tristeți. nu spun că nu-i pricepem pe ceilalți atunci când sufletele le sunt răvășite de asemenea simțăminte; dimpotrivă, îi înțelegem peste poate pe cei care le trăiesc până la capăt. ceea ce nu pricepem este strania neliniște în care se scufundă sufletul în asemenea clipe. această neliniște tăcută, care ne întunecă mintea și sufletul, ia locul bucuriei și tristeții pe care ar trebui, de fapt, să le încercăm. Orhan Pamuk
aruncă-ți vocea înspre mine și perforează-mi timpanele cu glasul; umple-mi plămânii de sunet și pictează-mi gândurile în vorbe pline de nuanțe. desenează-mă în arcuri de cerc și agață-mă de cerul unui vis nesfârșit; decupează-mi clipe din mâine și luminează-le la flacără de speranță nearsă mocnit. fă-mă uitat la margine de necunoscut și găsește-mă în mijloc de tine; învață-mă să număr zâmbete și să zbor printre stele căzătoare în timp.
Universitatea Craiova este din ce în ce mai prezentă în pagini de ziare, pe buze ori în gânduri de suporteri sau, măcar, de oameni care au cât de cât tangență cu fotbalul. din cauze obiective sau care țin strict de natura subiectivă a fiecăruia dintre cei sus-menționați. a fost catalogată ca fiind în moarte clinică, i s-a cântat prohodul, apoi, intempestiv și cu falsă tristețe, i s-a stabilit ora decesului. asta, parcă, pentru a veni în sprijinul acelora care și-au făcut un obicei din a susține că suporterii Științei trăiesc din amintiri. dar ce amintiri! îmi vine în minte, de exemplu, o zi de sâmbătă cu 40 de mii de oameni pe stadionul Ion Oblemenco, cu 3 ore înainte de începerea meciului, alte 10 de mii de fani rămânând neputincioși la porți. dar rămânând. îmi apar în fața ochilor imagini cu trenuri pline ochi cu suporteri, urmând a lua drumul capitalei pentru o finală de Cupă ori cârduri de autoturisme în zile de meci cu numere de înmatriculare ce te bulversau, făcându-te să te crezi nu în mijloc capitală a Olteniei, ci în Satu-Mare, Iași, Arad ori Constanța. nu pot uita alaiul de mașini ce însoțea autocarul Craiovei după o victorie la Pitești ori lumea ce apărea în poarta casei, de la mic la mare, de la bătrân la copil, pentru a împărtăși bucuria succesului, cum nu pot uita miile de voci cântând la unison acordurile celui mai frumos imn al unei echipe de fotbal. și acestea sunt doar câteva dintre amintirile mele, cele trăite. cele simțite și văzute. așa, numărul lor este infinit. sunt amintiri cu cereri de peste jumătate de milion de bilete la semifinala Cupei UEFA cu Benfica de pe Central, cu poezia numelor celor ce formau Craiova Maxima pe care o învățai înainte să știi să desenezi bastonașe pe hârtie, cu ploi de căciuli la golul lui Geolgău sau al lui Negrilă, cu vocea lui Domozină, gâtuită de emoție după victoria cu Leeds sau cu o națională de fotbal unde jucau titulari și câștigau meciuri cei ce nu prindeau primul 11 la Știința. Craiova a deschis drumul marilor performanțe la nivel de club în fotbalul românesc. Craiova a depășit de mult granițele ce o defineau ca o echipă de fotbal. Craiova a reprezentat și încă este o stare de spirit. nu știu dacă este cea mai iubită echipă de fotbal din țară, dar știu că siguranță că a fost, este și va continua să fie iubită, plânsă, așteptată, visată și trăită. și mai ales susținută. și la bine și la rău. pentru că Universitatea Craiova nu este moartă. pentru că anumite lucruri trăiesc pentru totdeauna.
