"half the world is composed of people who have something to say and can't, and the other half who have nothing to say and keep on repeating it." Robert Frost
la 154 de ani de la înfăptuirea Unirii nu vă supun atenției o lecție de istorie. cel puțin, nu una convențională. vă invit să ascultați 2 români de geniu (și am convingerea că nu cad deloc pradă subiectivismului). 2 iubitori, culegători și interpreți de folclor românesc. Alexander Bălănescu, creatorul și liderul Bălănescu Quartet, într-o interpretare personală și întru-totul deosebită a unui cântec al Mariei Tănase, un soi de duet realizat prin și peste vreme. într-un interviu recent acordat, domnul Bălănescu declara: „Maria Tănase exprimă felul de a gândi al românului, într-o esenţă a filosofiei româneşti. Mi-am propus ca ea să fie cunoscută şi în ţările anglofone, pentru că fusese cunoscută mai mult în Franţa. de aceea am produs un album, „Maria T”, un fel de dialog al meu cu celebra interpretă, un disc care-ţi dă senzaţia ieşirii din timp.”
p.s. pe Alexander Bălănescu îl puteți vedea live în data de 13 februarie în concertul pe care îl va susține la invitația Filarmonicii din Craiova.
Înainte să înceapă isteria cu calităţile care trebuie îndeplinite de bărbatul ideal despre care ea a scris atât de fain aici, stabilisem cu prietena Lavinia să descriem idealist persoana visurilor noastre şi să vedem ce iese. Vă invit să citiţi rezultatul.
Lavinia Eu când eram mică şi mă întrebai ce băieţi îmi plac, ziceam pe nerăsuflate “blonzi cu ochi albaştri”. Acum, că sunt mare, gusturile mi s-au mai emancipat. În sensul că-i vreau bruneţi spre sud-americani, aşa. Ho, că glumesc, nu daţi cu pietre, cum aţi dat în fata aia. Chiar dacă recunosc că mă uit după bărbaţii bine făcuţi şi nu rareori îi dezbrac din priviri şi fanteziile mele devin de nespus, dacă nu aveţi acordul părinţilor, când vine vorba despre cum aş vrea să fie bărbatul pe care l-aş ţine mai mult de o noapte la mine acasă, lucrurile se schimbă. În primul rând, trebuie să-mi placă mie. Poate să fie scund sau obez sau cu chelie sau cu nasul mare, dacă îmi place mie, eu îl văd cel mai frumos din lume, şi nu l-aş da nici pentru un batalion de Brazi Piţi. Ca să-mi fugă ochii după el, un bărbat trebuie să mă facă să râd. Este cea mai scurtă şi sigură cale spre inima mea. Eu sunt veselă, fac haz de necaz, pentru mine, totul este un prilej de glumă. Deci îmi trebuie un bărbat care să-mi ţină isonul şi să ţină la glumele mele. Care, uneori, ca orice lucru în exces, îşi mai pierd din calitate şi devin proaste. Să fie deschis la minte. Să nu-l sperie necunoscutul şi schimbarea. Dacă mă trezesc într-o dimineaţă şi îi spun că eu vreau să mă mut pe Lună, să nu-mi spună: femeie, eşti nebună! Să îmi spună: ok, de ce vrei să te muţi acolo? Hai să vedem ce presupune asta…adică să nu îmi zică nu din prima, doar pentru că planul pare suprarealist. Să mă facă să văd că planul e suprarealist. Să nu mă sufoce. Dacă avem o viaţă în doi, nu înseamnă că eu trăiesc numai prin şi pentru el. Vreau să am în continuare viaţa mea şi spaţiul meu personal. Poate vreau să zac pe canapea şi să citesc cinci ore într-o zi sau să cutreier străzile de una singură sau cu vreo prietenă. Sau să plec singură undeva câteva zile. Sau cu vreo prietenă. Uneori am nevoie de mine. Refuz să mă rătăcesc de mine într-o relaţie. Sunt prioritatea mea numărul 1, tocmai pentru că sunt altruistă. Nu cred că îi pot face pe oamenii din jurul meu fericiți, dacă nu sunt în primul rând, eu fericită. Să se simtă bine în pielea lui. Îmi plac oamenii siguri pe ei, care nu au complexe de inferioritate. Evident că nu aş putea face pereche cu un bărbat care se simte mic ca individ. Nu mă interesează cu ce se ocupă un tip, atâta timp cât nu trebuie să-l întreţin eu. Eşti pasionat, să zicem, de pictură, şi preferi să lucrezi la capodopera vieţii tale decât să ai un serviciu de la 9 la 5? Foarte bine, atâta timp cât ai găsit o modalitate să îţi susţii financiar pasiunea, eu sunt alături de tine. Eu niciodată nu voi costa vreun bărbat ceva, ei trebuie să aibă doar grija lor, că de mine mă ocup singură. Să fie zen. Să fie om. Nu reacţionez la urlete sau la violenţa verbală. Să ne supărăm, nu zic ba, să ne certăm, e ok, sexul e fierbinte după o ceartă, dar să o facem civilizat, cu argumente. Dacă arunci cu farfurii de pereţi, eu plec acasă, dacă sunt la tine sau pleci tu acasă, dacă eşti la mine. Dacă suntem în chirie, ne luăm adio de la garanţie, probabil. D-aia e bine să fim toţi proprietari, acum îi dau dreptate fătucii ăleia. Să mă lase să-i spun ce simt şi să îmi spună ce simte. Adică să comunicăm. Vezi, dacă îţi reprimi sentimentele şi problemele, nu înseamnă că ele dispar în neant. E ca şi cum ai face curăţenie în casă şi ai ascunde gunoiul sub covor. Va începe să pută, la un moment dat. Şi noi, oamenii, avem talentul de a amplifica apocaliptic orice nimic din viaţa noastră, doar gândindu-ne la acel nimic în mod repetat. Lucrurile spuse sună altfel decât lucrurile gândite şi nu ne mai apasă greoi pe suflet. P.S. Câteodată o să am sindrom premenstrual. Dragă viitorule THE ONE, vezi că am o agendă în care îmi notez preventiv perioada aproximativă când aş putea fi lovită de acest sindrom nemernic luna viitoare. O fac pentru mine, pentru ca atunci când îmi vine să omor oameni, să pot să verific dacă nu cumva sunt şanse să fie vina mea. De fiecare dată e vina mea. Mai bine zis, vina hormonilor. O să ai acces la agenda respectivă. Putem să punem chiar un calendar pe frigider. Ideea e că e singura perioadă din lună când nu trebuie să îmi explici că n-am dreptate, pentru că n-o să înţeleg. O să îmi dau eu singură seama câteva zile mai târziu şi o să-mi cer scuze. Ai puţintică răbdare, deci. Partea bună e că nu se întâmplă lunar. Partea proastă e că nu ştiu când se întâmplă, d-aia am şi făcut agenda, calculez când ar putea lovi nenorocirea luna viitoare. Just in case, după cum ţi-am zis. Dacă nu loveşte, norocul oamenilor din jurul meu. Mărmureanu anticipează cutremure, eu sindroame premenstruale. Fiecare cu cataclismul de care îi e frică, deh.
Alin „Atunci când s-a decis să o facă pe Eva, Dumnezeu l-a aruncat pe Adam în cel mai adânc somn, pentru că femeia este visul oricărui bărbat.” Nu știu, dacă este să generalizăm, câtă dreptate are domnul Kierkegaard, autorul cuvintelor de mai sus. pot afirma, însă, că mă regăsesc în tot mai bine conturata postură de Adam care pare că nu se mai trezește din reverie. Ca o abatere de la tema încă nu foarte bine definită și într-un, sper, destul de clar spirit de glumă, precizez că ziua în care scriu aceste rânduri, în speță cea de 21 ianuarie 2013, a fost declarată de niscaiva stimabili a fi cea mai deprimantă zi din an. Astfel că orice alunecare a cuvintelor mele pe panta către oceanul de melancolie doresc a fi trecută în cârca datei de astăzi. Acum că am stabilit și asta, să revenim la vise și mai ales la visuri. și evident la femeia din ele. La 4 ani, Eva se numea, de fapt, Mădălina. o țineam de mână pe drumul de la grădiniță către casă, drum care dura mult prea puțin pentru cât aș fi vrut eu să dureze. Şi eram, pare-se, extrem de sigur pe mine și foarte serios când îi spuneam bunicii care mă descosea cu zâmbet șăgalnic în colț de gură, că eu pe ea vreau să o iau de nevastă. De unde să fi știut pe atunci că eu chiar voi fi prezent la nunta ei... cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei? Dar să nu schimb iar firul gândirii. Stați liniștiți, nu vă voi înșira acum lista tuturor fetelor cu care m-am ținut de mână. Voiam doar să subliniez că m-a preocupat încă de mic subiectul atât de concis dar de precis expus la început. Adică al femeii tuturor visurilor și viselor mele. Pe la 20 de ani aveam chiar un... să-i zicem portret-robot. Cel puțin fizic. șatenă, ochi verzi, păr ondulat, pistrui, undeva la 1,70, trasă prin inel. ce să mai, tot tacâmul... Prostii. Nu există așa ceva. Ori, de fapt, o exista. Sau nu. Sigur există. Atâta doar că eu nu am întâlnit-o. Şi am și renunțat de multă vreme să o caut. Din punct de vedere fizic, e mult prea relativ totul. Cred că ține incalculabil mai mult de chimie, de moment, de privire, de atitudine. și mai ales de comunicare. adică de exact acele lucruri care nu țin mai deloc de fizic. Acum să nu mă considerați total ipocrit. Normal că apreciez frumusețea trupului. Atâta doar că nu mai cred că poate fi înscrisă în anumite norme. Nu este valabilă doar din punctul a în punctul b. Nu face nici obiectul unei formule matematice și nu are nici propria sa lege fizică, universal aplicabilă. Ea vreau să știe ce vrea, adică pe mine lângă ea, când să mă pună la punct și să sfârșească prin a mă certa și când să pună punct și să înceapă să mă ierte, vreau să își dorească să fie mama copiiilor mei și, uneori, a copilului ce încă se ascunde undeva prin mine, să îmi fie prietenă, iubită și soție în același timp. Să putem comunica și când nu avem nimic de spus. Să știe să fie feminină și atunci când încearcă să mă îmbărbăteze. Să mă lase să o iubesc așa cum nu am mai iubit pe nimeni. Așa cum nimeni nu a mai iubit pe nimeni decât în vise. Sau, poate, nici acolo.
la Londra ninge. de surprinzător de multă vreme, cu fulgi mari, ca un soi de compensație, parcă, pentru sărbătorile de iarnă tomnatice (pe)trecute de curând. un pic neobservate fără mult-așteptata și cântata zăpadă care a început azi de dimineață, timid, parcă nevrând să deranjeze tocmai într-o zi de vineri și apoi, de pe la prânz, din ce în ce mai serios. ninge frumos, neliniștit și căderea asta dezorganizată de bucăți mici și albe de undeva de sus deschide portița către trecut. și apar amintiri desprinse, parcă, din poveștile pe care mi le citea bunica, în timp ce eu o ascultam fermecat fără de leac. și gândul fuge neîmpiedicat către după-amiezele de iarnă ale copilăriei, când abia așteptam să îmi termin temele pentru a putea umple rândurile cârdurilor de copii din spatele blocului. indiferent dacă ne întreceam în sănii (care mai de care mai improvizate în grabă la sfârșit de noiembrie în balcoane strâmte ori, în cazul celor mai norocoși, vechi de cel puțin două generații) pe strada ce cobora primejdios, dar extrem de tentant pentru un astfel de concurs, ori dacă, împărțiți în două grupuri, băieți și fete laolaltă deveneam ținte mobile pentru bulgării celor aflați la depărtare de 3-4 mașini, acele momente atingeau cote nebănuite pe scara către fericirea absolută. și clipele astea mi-au rămas atât de viu înregistrate în memorie, încât mi se derulează în minte cu asemenea acuratețe că sunt pe punctul de a începe să îmi fac griji că am iar teme la matematică. sunt amintiri ce nu vor pieri niciodată și care îmi vor reapărea în fața ochilor cu fiecare om de zăpadă pe lângă care voi trece. în tot acest timp, la Londra ninge în continuare. cu fulgi desprinși, parcă, dintr-o poveste.
fatidicul număr,
atât de temut și de ocolit de mulți, născător de tradiții, creator de obsesii și prilej de povești. ei bine, azi,
pentru mine, este ziua lui. și nu, nu neapărat pentru că ar fi 13 ianuarie în cel de-al 13-lea
an al noului mileniu. nu. la fel cum nici pentru că azi cineva a accesat pentru a 13 000-a oară o pagină în istoria acestui blog. pentru mine azi are o altfel de semnificație.
o corelare cu personalul. cam așa cum se întâmplă în cazul tuturor celor pe care le scriu aici. azi 13 are o conotație pozitivă. azi 13 aduce noroc pentru că îmi spune că a trecut fix un an de
când am renunțat la ceea ce numesc cea mai mare greșeală a vieții mele. cel puțin de până acum. azi s-au împlinit de 4 ori 13 săptămâni de când am zis nu tutunului.
te rog să îi acorzi clipului de mai jos măcar 1:3o min. din timpul tău. îți mulțumesc.
„și totuși, nu poate accepta gândul că nu există un plan sau un sens în viața pe care o duce aici, la Londra. Acum un secol, poeții își tulburau mințile cu opium sau alcool, ca apoi, din pragul nebuniei, să dea seama despre experiențele lor vizionare. Prin asemenea mijloace se transformau în vizionari, profeți ai viitorului. El nu apelează la opium și alcool, e prea speriat de urmările pe care le-ar putea avea asupra sănătății lui. Dar oare epuizarea și deprimarea nu pot avea același efect? A trăi în pragul prăbușirii psihice nu e la fel cu a trăi în pragul nebuniei? De ce să se considere a fi un sacrificiu mai mare, o mai mare anihilare a personalității, dacă te ascunzi într-o mansardă pe Left Bank pentru care nu ai plătit chiria sau dacă umbli din crâșmă în crâșmă, neras, nespălat, puțind, bând pe banii prietenilor, decât dacă te îmbraci în costum negru și execuți munca de birou care-ți distruge sufletul și accepți fie singurătatea până la moarte, fie relația sexuală lipsită de dorință? Bineînțeles, absintul și zdrențele s-au demodat între timp. Și ce-o fi eroic în a-l duce de nas pe un propietar și a nu-i plăti chiria? T.S. Eliot a lucrat la o bancă. Stevens și Franz Kafka au lucrat pentru companii de asigurări. Eliot, Stevens și Kafka au suferit, fiecare în felul său, la fel de mult ca Poe sau Rimbaud. Nu e o dezonoare dacă îi iei drept model pe Eliot, Stevens și Kafka. El a ales să poarte costum negru, așa ca ei, să-l poarte ca pe o cămașă de foc, să nu exploateze pe nimeni, să nu înșele pe nimeni, să-și plătească drumul.” J. M. Coetzee - Tinerețe (sau cum un sud-african a început prin a scrie despre el și, de fapt, a ajuns, în baza unei evidente extrapolări către absurd, să scrie despre mine. mulțumesc Manu!)
Hai, sus! Agili! Rapizi! Ușor... cu răbdare, nu vă grăbiți.
Nu începeți imediat să scrieți poezii de dragoste, sunt cel mai greu de scris, așteptați măcar vreo optzeci de ani. Scrieți despre alte lucruri, ce știu eu... mare, vânt, un calorifer, un tramvai întârziat. Nu există un lucru mai poetic decât altul. Poezia se află în interior, nu în afara lucrurilor.
Ce este poezia?
Nu mă mai întreba,
privește-te în oglindă
poezia ești dumneata.
Îmbrăcați-vă bine poemele. Căutați bine cuvintele, trebuie să le alegeți. Uneori este nevoie de opt luni pentru a găsi un cuvânt.
Alegeți, pentru că frumusețea a luat naștere atunci când cineva a început să aleagă. de la Adam și Eva. Știți cât i-a luat Evei să aleagă frunza de smochin potrivită?
- Asta cum îmi vine, asta cum îmi stă? și a desfrunzit toți smochinii din paradis până să o găsească. Îndrăgostiți-vă!
Dacă nu vă îndrăgostiți, totul moare. Trebuie să vă îndrăgostiți ca să renască cele ce vă înconjoară, să înceapă să se miște din nou. Înfruptați-vă din bucurie, consumați veselia. Fiți triști și taciturni cu exuberanță. Respirați fericirea către fețele oamenilor. Stați să mă uit pe notițe, pentru că am uitat... Asta trebuie să faceți!... Nu am reușit să le citesc bine... și acum am uitat iar...
Pentru a transmite fericirea, trebuie să fiți fericiți și pentru a reda tristețea, trebuie să fiți fericiți. Fiți fericiți!
Trebuie să vă înfometați, să vă simțiți rău, să suferiți. Să nu vă fie frică de suferință. Toată lumea suferă. Și dacă nu reușiți să suferiți, nu aveți mijloacele necesare, nu vă faceți griji, pentru a scrie poezii este necesar un singur lucru: tot. Ați înțeles?
Nu căutați noul. Noutatea este cel mai vechi lucru din lume. Și dacă nu vă ies versurile stând în picioare, din poziția asta, aruncați-vă la pământ, puneți-vă așa. De acolo se vede cerul. Ce frumusețe, de ce oare nu m-am așezat așa de mai demult?! La ce vă uitați? Poeții nu privesc, poeții văd. Îmblânziți cuvintele. Dacă acel cuvânt este „zid” și cuvântul „zid” nu vă bagă în seamă, nu-l mai folosiți deloc timp de opt ani, așa va învăța lecția! Asta e frumusețea, precum cea a versurilor care vreau să rămână scrise acolo pentru totdeauna...
Gata, uitați tot ce v-am zis! Lecția s-a terminat.
nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru pătule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, pentru cântecul tău ţintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, ci ca să aduni, chiuind pe tăpşane, o claie de zări și-o căciulă de stele, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! așa, ca să bei libertatea din ciuturi și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane și zarzării ei peste tine să-i scuturi, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
și ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, pe toate ce slobode-ţi ies înainte, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
ridică-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii! ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! și sus, spre lumina din urmă-a furtunii, ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane! de Radu Gyr în memoria bunicului meu.
to come in,
to breathe out
and to taste,
to let down, to
speak up
and to sin,
running fast on the
edge
of your fate;
to admit you cannot
always win,
to watch time come
a second too late,
and your heart
going
slowly to waste.
