lunea albastră vs. marțea trei ceasuri rele

Înainte să înceapă isteria cu calităţile care trebuie îndeplinite de bărbatul ideal despre care ea a scris atât de fain aici, stabilisem cu prietena Lavinia să descriem idealist persoana visurilor noastre şi să vedem ce iese. Vă invit să citiţi rezultatul.


 Lavinia 

 Eu când eram mică şi mă întrebai ce băieţi îmi plac, ziceam pe nerăsuflate “blonzi cu ochi albaştri”. Acum, că sunt mare, gusturile mi s-au mai emancipat. În sensul că-i vreau bruneţi spre sud-americani, aşa.
Ho, că glumesc, nu daţi cu pietre, cum aţi dat în fata aia. Chiar dacă recunosc că mă uit după bărbaţii bine făcuţi şi nu rareori îi dezbrac din priviri şi fanteziile mele devin de nespus, dacă nu aveţi acordul părinţilor, când vine vorba despre cum aş vrea să fie bărbatul pe care l-aş ţine mai mult de o noapte la mine acasă, lucrurile se schimbă.
În primul rând, trebuie să-mi placă mie. Poate să fie scund sau obez sau cu chelie sau cu nasul mare, dacă îmi place mie, eu îl văd cel mai frumos din lume, şi nu l-aş da nici pentru un batalion de Brazi Piţi.
Ca să-mi fugă ochii după el, un bărbat trebuie să mă facă să râd. Este cea mai scurtă şi sigură cale spre inima mea. Eu sunt veselă, fac haz de necaz, pentru mine, totul este un prilej de glumă. Deci îmi trebuie un bărbat care să-mi ţină isonul şi să ţină la glumele mele. Care, uneori, ca orice lucru în exces, îşi mai pierd din calitate şi devin proaste.
Să fie deschis la minte. Să nu-l sperie necunoscutul şi schimbarea. Dacă mă trezesc într-o dimineaţă şi îi spun că eu vreau să mă mut pe Lună, să nu-mi spună: femeie, eşti nebună! Să îmi spună: ok, de ce vrei să te muţi acolo? Hai să vedem ce presupune asta…adică să nu îmi zică nu din prima, doar pentru că planul pare suprarealist. Să mă facă să văd că planul e suprarealist.
Să nu mă sufoce. Dacă avem o viaţă în doi, nu înseamnă că eu trăiesc numai prin şi pentru el. Vreau să am în continuare viaţa mea şi spaţiul meu personal. Poate vreau să zac pe canapea şi să citesc cinci ore într-o zi sau să cutreier străzile de una singură sau cu vreo prietenă. Sau să plec singură undeva câteva zile. Sau cu vreo prietenă. Uneori am nevoie de mine. Refuz să mă rătăcesc de mine într-o relaţie. Sunt prioritatea mea numărul 1, tocmai pentru că sunt altruistă. Nu cred că îi pot face pe oamenii din jurul meu fericiți, dacă nu sunt în primul rând, eu fericită.
Să se simtă bine în pielea lui. Îmi plac oamenii siguri pe ei, care nu au complexe de inferioritate. Evident că nu aş putea face pereche cu un bărbat care se simte mic ca individ. Nu mă interesează cu ce se ocupă un tip, atâta timp cât nu trebuie să-l întreţin eu. Eşti pasionat, să zicem, de pictură, şi preferi să lucrezi la capodopera vieţii tale decât să ai un serviciu de la 9 la 5? Foarte bine, atâta timp cât ai găsit o modalitate să îţi susţii financiar pasiunea, eu sunt alături de tine. Eu niciodată nu voi costa vreun bărbat ceva, ei trebuie să aibă doar grija lor, că de mine mă ocup singură.
Să fie zen. Să fie om. Nu reacţionez la urlete sau la violenţa verbală. Să ne supărăm, nu zic ba, să ne certăm, e ok, sexul e fierbinte după o ceartă, dar să o facem civilizat, cu argumente. Dacă arunci cu farfurii de pereţi, eu plec acasă, dacă sunt la tine sau pleci tu acasă, dacă eşti la mine. Dacă suntem în chirie, ne luăm adio de la garanţie, probabil. D-aia e bine să fim toţi proprietari, acum îi dau dreptate fătucii ăleia.
Să mă lase să-i spun ce simt şi să îmi spună ce simte. Adică să comunicăm. Vezi, dacă îţi reprimi sentimentele şi problemele, nu înseamnă că ele dispar în neant. E ca şi cum ai face curăţenie în casă şi ai ascunde gunoiul sub covor. Va începe să pută, la un moment dat. Şi noi, oamenii, avem talentul de a amplifica apocaliptic orice nimic din viaţa noastră, doar gândindu-ne la acel nimic în mod repetat. Lucrurile spuse sună altfel decât lucrurile gândite şi nu ne mai apasă greoi pe suflet.
P.S. Câteodată o să am sindrom premenstrual. Dragă viitorule THE ONE, vezi că am o agendă în care îmi notez preventiv perioada aproximativă când aş putea fi lovită de acest sindrom nemernic luna viitoare. O fac pentru mine, pentru ca atunci când îmi vine să omor oameni, să pot să verific dacă nu cumva sunt şanse să fie vina mea. De fiecare dată e vina mea. Mai bine zis, vina hormonilor. O să ai acces la agenda respectivă. Putem să punem chiar un calendar pe frigider. Ideea e că e singura perioadă din lună când nu trebuie să îmi explici că n-am dreptate, pentru că n-o să înţeleg. O să îmi dau eu singură seama câteva zile mai târziu şi o să-mi cer scuze. Ai puţintică răbdare, deci. Partea bună e că nu se întâmplă lunar. Partea proastă e că nu ştiu când se întâmplă, d-aia am şi făcut agenda, calculez când ar putea lovi nenorocirea luna viitoare. Just in case, după cum ţi-am zis. Dacă nu loveşte, norocul oamenilor din jurul meu. Mărmureanu anticipează cutremure, eu sindroame premenstruale. Fiecare cu cataclismul de care îi e frică, deh.


Alin

„Atunci când s-a decis să o facă pe Eva, Dumnezeu l-a aruncat pe Adam în cel mai adânc somn, pentru că femeia este visul oricărui bărbat.” Nu știu, dacă este să generalizăm, câtă dreptate are domnul Kierkegaard, autorul cuvintelor de mai sus. pot afirma, însă, că mă regăsesc în tot mai bine conturata postură de Adam care pare că nu se mai trezește din reverie.
Ca o abatere de la tema încă nu foarte bine definită și într-un, sper, destul de clar spirit de glumă, precizez că ziua în care scriu aceste rânduri, în speță cea de 21 ianuarie 2013, a fost declarată de niscaiva stimabili a fi cea mai deprimantă zi din an. Astfel că orice alunecare a cuvintelor mele pe panta către oceanul de melancolie doresc a fi trecută în cârca datei de astăzi.
Acum că am stabilit și asta, să revenim la vise și mai ales la visuri. și evident la femeia din ele. La 4 ani, Eva se numea, de fapt, Mădălina. o țineam de mână pe drumul de la grădiniță către casă, drum care dura mult prea puțin pentru cât aș fi vrut eu să dureze. Şi eram, pare-se, extrem de sigur pe mine și foarte serios când îi spuneam bunicii care mă descosea cu zâmbet șăgalnic în colț de gură, că eu pe ea vreau să o iau de nevastă. De unde să fi știut pe atunci că eu chiar voi fi prezent la nunta ei... cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei? Dar să nu schimb iar firul gândirii.
Stați liniștiți, nu vă voi înșira acum lista tuturor fetelor cu care m-am ținut de mână. Voiam doar să subliniez că m-a preocupat încă de mic subiectul atât de concis dar de precis expus la început. Adică al femeii tuturor visurilor și viselor mele.
Pe la 20 de ani aveam chiar un... să-i zicem portret-robot. Cel puțin fizic. șatenă, ochi verzi, păr ondulat, pistrui, undeva la 1,70, trasă prin inel. ce să mai, tot tacâmul... Prostii. Nu există așa ceva. Ori, de fapt, o exista. Sau nu. Sigur există. Atâta doar că eu nu am întâlnit-o. Şi am și renunțat de multă vreme să o caut. Din punct de vedere fizic, e mult prea relativ totul. Cred că ține incalculabil mai mult de chimie, de moment, de privire, de atitudine. și mai ales de comunicare. adică de exact acele lucruri care nu țin mai deloc de fizic. Acum să nu mă considerați total ipocrit. Normal că apreciez frumusețea trupului. Atâta doar că nu mai cred că poate fi înscrisă în anumite norme. Nu este valabilă doar din punctul a în punctul b. Nu face nici obiectul unei formule matematice și nu are nici propria sa lege fizică, universal aplicabilă.
Ea vreau să știe ce vrea, adică pe mine lângă ea, când să mă pună la punct și să sfârșească prin a mă certa și când să pună punct și să înceapă să mă ierte, vreau să își dorească să fie mama copiiilor mei și, uneori, a copilului ce încă se ascunde undeva prin mine, să îmi fie prietenă, iubită și soție în același timp. Să putem comunica și când nu avem nimic de spus. Să știe să fie feminină și atunci când încearcă să mă îmbărbăteze. Să mă lase să o iubesc așa cum nu am mai iubit pe nimeni. Așa cum nimeni nu a mai iubit pe nimeni decât în vise. Sau, poate, nici acolo.