a kind of magic in the air...

când eram mic, trăiam un an întreg pentru seara aceasta. eram emoționat, îmi repetam poezia în gând ori cu voce tare și așteptam cu înfrigurare să vină timpul în care să o spun fără greșeală, alături de asigurarea că am fost cuminte. era unul dintre acele momente, când nu mi-aș fi dorit să fiu altundeva decât acasă, lângă ai mei. făceam bradul, în care așezam globurile cu grija cu care un chirurg ține în mână viața unui pacient, înconjurat de surdina unor acorduri de „O brad frumos”. și sub atentele și caldele priviri ale bunicii. pe vremea aceea, Crăciunul era sinonim cu zăpadă, cu toți cei dragi alături, cu mersul în Ajun vis-a-vis de casă, la biserica catolică, pentru a asculta, fermecat, colinde, cu bucuria primirii unei portocale sau a ciocolatei făcute în casă. era vreme de magie, când vraja moșului cu barbă albă și desagă plină cu surprize se împletea cu mirosul de cozonac din cuptor, dând naștere la amintiri de neuitat.
acum este iar Crăciun. și sunt departe de acele vremuri, deși le am în continuare cu mine, în mine. la fel cum îi am pe toți cei dragi. și cum îi voi avea mereu.

Sărbători frumoase!

„azi serbăm iar...”

când azi, de fapt, trebuie să ne amintim. sau reamintim. ori să învăţăm. atât noi, din cele întâmplate atunci, cât şi pe cei care nu au cum sau ce să îşi amintească, fiind fie prea mici, fie încă neintraţi în această lume.
se împlinesc 23 de ani de când am început, plătind preţ mare, poate prea mare, să existăm bucurându-ne că putem gândi, vorbi și trăi liber. și liberi să o facem oriunde și oricum dorim. am redobândit dreptul de a ne îmbrăca în propriile convingeri și de a le purta și prezenta tuturor. de a cunoaște lumea și de a ne face cunoscuți.
și recunoscuți.
dreptul de a schimba în bine tot ce ne înconjoară, schimbare la care generații întregi au visat atâta amar de ani. de a ne clădi viitorul în sus, nu subteran, cu statut ingrat de fugar. de a ne picta viețile în culori vii, făcând uitat atot-înconjurătorul gri. de a reînvăța sensul cuvintelor demnitate și decență.
„dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care îl am de făcut țării este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții” spunea Andrei Pleșu. l-aș completa, dacă îmi este permis, zicând că mă împiedică nu țara, ci aceia care îi țin strâns frâiele puterii, să mă bucur de frumusețea veții. în țara mea.
pentru că simt că nu numai că nu s-a învățat nimic din acele zile de decembrie 89. dar s-a și uitat ceea ce se știa. și ceea ce nu ar fi trebuit să fie vreodată uitat. azi promovăm mediocritatea, apreciem amatorismul, alegem răul cel mai puțin rău dintre rele pentru că nu vrem să construim binele. aplaudăm indecența, gustăm prostul gust, cumpărăm incultura și ridicăm indiferența la rang de artă.
revin și citez din același Andrei Pleșu: „există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? da, cu condiția să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. cu condiția să impunem atenției noastre zilnice alte priorități și alte orizonturi”.
sper să o facem până nu este prea târziu. până nu uităm complet cine am fost și cine am vrut să fim.

the beat that my heart skipped

dedicated to all human beings

here and there.

and wash that off with some red wine

and do not turn right.

wanted dead or alive.

words don't come easy

run for your life.

anyone?

taking a shot at happiness