sometimes life gives you the finger

viaţa are felul său, simpatico-diabolic, de a glumi cu fiecare dintre noi. menţionez că istorioara ce urmează este perfect adevărată şi că nu ascunde niciun substrat politico-electoral sau vreun atac la persoana implicată care îmi este prietenă. respectiva, fostă colegă de liceu şi facultate cu mine (nu îi voi da numele) s-a decis să se mute în Bucureşti acum ceva vreme, din motive pur personale. cum e o persoană activă, şi-a căutat un serviciu care să o atragă din toate punctele de vedere. după mai multe uşi încercate şi găsite încuiate, i-a fost deschisă cea a Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. s-au plăcut reciproc şi aşa a început o frumoasă relaţie de colaborare. toate bune până aici, veţi spune. şi probabil, în pragul plictiselii, vă/mă întrebaţi unde e ironia, gluma, partea cu râsetele. în continuare, vă răspund. trebuie specificat faptul că preşedintele respectivului institut sus-menţionat nu este nimeni altul decât Ion Iliescu. stau şi mă întreb cum a reacţionat acesta când a aflat că, prietena mea şi angajata dânsului poartă, în urma căsătoriei şi ulterior angajării sale în cadrul institutului dedicat revoluţiei din '89, numele de... Ceauşescu.

A change is clearly taking place.

am renunţat în ultima vreme să mai scriu. aici, mă refer. am renunţat pentru că ceea ce mă înconjura m-ar fi împins să reaştern aceleaşi gânduri care au ajuns să mă obosească în ultimii ani. asta nu înseamnă că acum, dacă am decis să arunc aici cuvinte din nou, gândurile acelea s-au risipit şi e linişte. nu. am ajuns, doar, la simpla concluzie că ceea ce eu numesc Românie nu este ceva material. se află în mine, în anii petrecuţi aici, pierduţi sau câştigaţi, în momentele în care am râs, am fost trist, am sperat, am tăcut, singur ori alături de cei dragi. partea fizică a ţării mele nu va fi niciodată a mea. şi a mea, de fapt. am renunţat să sper asta. le-o las, aşadar lor, celor care se bat cu pumnul în piept că luptă pentru mine. le-o las pentru că am ajuns să înţeleg că cel mai deştept cu adevărat cedează primul. România mea va rămâne în mine, cu tot ce are ea mai frumos, oriunde aş fi, orice s-ar întâmpla. măcar aşa ştiu că de acolo nu mi-o poate fura nimeni. şi că pentru ea mă bat, în primul rând, eu.

and still I stand this very day
with a burning wish to fly away...

bună seara prieteni!

"Salut oraşul copilăriei mele, salut Craiova, cel mai frumos oraş din lume! Mulţumim unei echipe de fotbal care, personal, m-a ţinut în viaţă. Este vorba de cea mai frumoasă echipă de fotbal din lume, Universitatea Craiova."
Cristi Minculescu

îl respect nu pentru cele de mai sus. sau nu numai pentru ele. ci şi pentru că a ştiut mereu să respecte un public care nu a tăcut niciodată la vreun concert Iris, pentru că mi-a îmbogăţit multe seri din adolescenţă cu muzica sa, pentru că l-a cântat pe freddie, pentru că nu ştie ce înseamnă a face playback, pentru că nu a uitat niciodată de unde a plecat şi unde va fi mereu primit cu braţele deschise, pentru că e suporter mai ales în momente dificile, nu doar atunci când echipa merge bine. pentru că, de fiecare dată când ne-am văzut, i-am fost prieten.

the land of choice. of no choice.

m-am întors de câteva zile dintr-o călătorie (de serviciu; ştiu că sună pompos, dar... ăsta e adevărul) la Köln unde am participat, cu revista, la cel mai mare (din toate punctele de vedere) târg dedicat industriei alimentare la nivel european. oraş frumos, dom vechi, al doilea ca mărime din Europa, internaţionalitate, lume bună, mâncare şi mai bună, civilizaţie, Germania, autostrăzi. toate bune şi frumoase. de ce titlul, atunci? păi... pentru că, din păcate, a trebuit să mă întorc în Bucureşti şi asta s-a simţit nu doar prin aterizarea avionului şi mesajul într-o română comic de stâlcită a comandantului de bord care, binevoitor si politicos, ne ura o şedere plăcută în capitala României. o, ce bine ar fi fost să fie doar asta. dar nu. mai întâi, coada infernală (să-mi fie iertat şi aştept să fiu contrazis) de la control paşapoarte (am aterizat la Băneasa) pe care eu nu am mai întâlnit-o în cam 6 ani de incursiuni pe aeroporturi fie mici, fie mari de pe continent. exagerez, ziceţi voi. noi, cei care am stat 30 de minute la coadă aşteptând să intrăm în... România (ironic, nu?) am zice că nu. apoi ridicarea bagajelor. încă 40 de minute. coate, urlete, înjurături, că deh... să simţim că suntem, din nou, acasă. nu avea cum să se încheie aici. ar fi fost prea monoton. ies să fac comandă la taxi, cum primisem sfat de la domnul care mă adusese: "sunaţi la noi şi spuneţi numele şi că aşteptaţi la sosiri." zis şi făcut. sun eu. răspunde doamna. 542 în 3 minute. aştept. cuminte, cu bagajul în faţa-mi şi cu atenţia sporită. în jurul meu un individ păcălea o doamnă respectabilă care nu ne vorbea limba, spunându-i cât de ieftin se oferă el să o ducă până la universitate. 100 de euro. puţin mai departe, un balon cu ochi, pe la 50 de ani, vorbea la pertu cu o doamnă de peste Prut: "hai fată că te duc ieftin. dar ştiţi că nu am bani mulţi... cât ai? păi... 50 de euro şi lei moldoveneşti. eeeeee, păi lei moldoveneşti nu primesc. cu 50 de euro te duc până la gară, dar asta aşa că mi-e milă de tine..."
acum, stau eu şi mă întreb, în momentele astea de circ complet şi televizat pe toate planurile, de la şef de stat, guvern, parlament şi până la faimoasele partide politice, la care adun şi cele mai sus relatate... care să mai fie alegerea mea? pentru că, în acest caz, celebra "if you can't beat them, join'em" la mine nu prea ţine.
mă întreba un amic acum în Germania când îl primesc într-o vizită să-i arăt Bucureştiul. i-am zis: nu mai bine vin eu la tine, îţi fac eu cinste în oraşul tău şi zicem că suntem în România? răspunsul a stârnit zâmbete. din păcate, era serios. extrem de serios.

people are crazy. times are strange.

This place ain't doing me any good
I'm in the wrong town, I should be in Hollywood
Just for a second there I thought I saw something move
Only a fool in here would think he's got anything to prove

I've been walking forty miles of bad road
If the bible is right, the world will explode
I've been trying to get as far away from myself as I can
You just can't win with a losing hand...

thanks Bob

p.s. se pare că Mr Dylan a trăit şi el ceva vreme prin Bucureşti...

The future is the shape of things to come

The world is way to full of people whose notion of a satisfactory future is, in fact, an endless return to the idealized past...

love shall prevail

după ani buni de „supremaţie”, după vreo douăzeci de vizionări (ultimele cam de prisos, dat fiind faptul că ştiam pe dinafară până şi melodia ce avea să însoţească, perfect aş adăuga, fiecare imagine...), filmul meu preferat (din prea multe considerente, majoritatea extrem de subiective) are de aseară un contracandidat destul de serios pentru poziţia de vârf. "love in the time of cholera" a reuşit ceea ce puţine filme reuşiseră până la el. să mă facă să mă regăsesc, măcar parţial, în poveste, în muzică, în trăirile unui fernando ariza excepţional jucat de bardem, în.. idee. cu riscul de a suna desuet, pueril şi redundant, m-am regăsit în... mine.

always believe

there comes a time when a man has to stand up for what he believes in.

speechless

mi-am pierdut cuvintele

cu toate că le-aveam aici acum un timp

mi-am pierdut cuvintele

şi mă simt precum un sfânt fără de nimb

mi-am pierdut cuvintele

aş vrea să îţi ajungă ce mi-a mai rămas

poate doar minciuni

poate doar un suflet fără glas

vreau să mă ude marea în mijlocul oraşului

să simt că mă plouă pe dinăuntru

lumea asta oricum nu se mai învârte deloc aşa

cum ne-au învăţat la şcoală...

who knew?

am învăţat că viaţa nu îţi dă mai nimic pe tavă şi că, în rarele momente în care o face, îţi cere în schimb mai mult decât ţi-a oferit iniţial;
am învăţat că un zâmbet poate cuceri lumi inexpugnabile;
am învăţat că a visa şi a se îndeplini se întâmplă mai rar decât a juca la loterie şi a câştiga premiul cel mare;
am învăţat că am prieteni adevăraţi pentru care aş face orice;
am învăţat că o melodie poate creea dependenţă;
am învăţat că oamenii nu se pot schimba decât aşa cum vor ei, nu şi cum şi-ar dori alţii;
am învăţat că tristeţea poate da naştere unor capodopere şi că fericirea se găseşte acolo unde te aştepţi cel mai puţin;
am învăţat că, cu cât încerci mai puţin, cu atât pierzi mai mult...

I smile when I'm angry.
I cheat and I lie.
I do what I have to do
to get by.
but I know what is wrong,
and I know what is right.
and I'd die for the truth
in my secret life.

2

am doi colegi de muncă speciali. în unele momente deosebit de speciali, chiar.
întâmplarea face să fie amândoi străini. nu neapărat de România, pentru că vrând-nevrând, lucrează pentru o companie din ţara care ne ocupă tot timpul. doar de altă naţionalitate.

unul e spaniol. asturiano, ar sări imediat să sublinieze, în româna sa încântător de corectă după doar 2 ani de trai în Bucureşti. Miguel vinde publicitate, vorbeşte engleza mai bine decât 95 % dintre spanioli, româna mai bine decât 60 % dintre români şi japoneza mai bine decât aş putea eu să o fac vreodată în următoarele trei vieţi. pictează miniaturi, îţi face caricatura în cel mult trei minute (şi chiar seamănă!) cu orice obiect care lasă urme pe o bucată de hârtie şi practică tae kwon do (sau cum naiba s-o scrie). şi doar ce s-a căsătorit. cu o româncă, evident.


celălalt e francez. tare atipic, însă. Erwan (R1 cum se mai semnează) vinde şi el tot publicitate. altceva e însă fascinant în ceea ce îl priveşte. mai exact, cum a întâlnit-o pe Steph (cea care i-a zis da la starea civilă). Erwan a locuit şi muncit ceva vreme în UK, de unde şi engleza-i uneori extrem de upper received, alteori South of London like. reîntors în Lille-ul natal, a început să frecventeze un loc (conceptul e genial după părerea mea dar nu îl mai auzisem până să îmi zică el) în care, o dată pe săptămână, se organiza o seară lingvistică. mai pe şleau, erau mai multe mese, fiecare cu steguleţul unei ţări pe ea. te aşezai la masa cu steagul Italiei, de exemplu, toată seara trebuia să vorbeşti cu cei de la acea masă exclusiv în italiană. el s-a pus la masa cu steagul Marii Britanii. aşa a cunoscut-o pe viitoarea nevastă. cel mai drăguţ e, însă, că şi ea este tot franţuzoaică şi că în primele 2 luni de relaţie au vorbit (repet, sunt francezi) doar în engleză. şi încă o mai fac, deşi recunoaşte cu tristeţe, că destul de rar. C'est drôle, n'est ce pas?

I AMsterdam

it was not my first trip there but it sure felt like that. the moment I went out of the Schiphol airport I said to myself: I am home... I go back now some years ago when just the thought of going there was the dream. well, the dream, as some do, turned real. lucky bastard, some might say. and I could not blame them.

amsterdam is the hub of all my desires and expectations of how a city should be. I have never, up to now, seen so many people enjoy walking down a street, smiling no matter the weather outside or the belated tram... I have never, yet I trust, been to an English mother tongue land, but still I've been to The Netherlands. It is absolutely amazing how everyone manages to answer even the most ridiculous questions so politely and in such an accurate English. or French. or German, I'd add.
going out of the main station (Amsterdam Centraal) a thing strikes you. it has to. it's a bike parking. with about 100 000 places. yes, your eyes have not misled you.
it's bicycles everywhere, in fact. and water. and 400 years old houses that look brand new.
everyone (more or less) asks me, whenever they find out I've just returned from A'dam whether I had smoked weed or been to the Red Light ladies. neither, nor I disappoint them each time. well, I smoked the first time I was there, some three years ago. but that's it, I'm afraid. no ladies. who, by the way, are half, as a percentage, Romanians...
now I have to tell about the Champions League final I was lucky enough to watch in a lovely pub in the midst of the Red Light. I arrived early, just to make sure I get a seat. at my table, a German and a Jew. so three Barcelona fans in a sea of Man United ones. or a pub full of them. take your pick. either one not a funny sight for me. I have to say at the first Barca goal some 100 eyes looked at me. when Xavi hit the post, everyone turned to me, of course, with a smirk on their faces. by the time it was 2-0, everyone had given up cheering for MU. at the end they all gave a big hand to Barca for winning and some came to me to congratulate me as my team had won... imagine that here. just do that. nooo wayyyyy.
amsterdam is the place where I would most definitely like for my children to grow up. I walked the streets at three a.m. and no one even looked strangely at me.
Rembrandtsplein, the famous street artists square, full of welcoming restaurants of all sorts, the flower market, the Van Gogh and the Rijksmuseum (where Rembrandt is at home), the harbour, the third most important one in Europe, the Red Light with its unique temptations, the lit bridges over an Amstel so clean and odorless, the water houses, all these make up a fantastic place to be.
and, unfortunately for me, to miss.

facts not just words. save a life!

so close and yet that far...

deşi fizic m-am întors de câteva zile dintr-o călătorie în „capitala” Europei, mintea-mi cutreieră, încă, cochetele străduţe bruxelleze, admirând putinţa celor de acolo de a îmbina plăcut ochiului ideea de nou cu ce a rămas peste secole. e fascinant să vezi că, deşi nu ar fi ceva dificil de realizat dacă luăm puţin în calcul nivelul de bună-stare, lumea se plimbă pe stradă fără a încerca să epateze, cam fiecare, deşi berea e omniprezentă, porneşte de la gândul de a nu-l deranja pe cel de lângă şi, cel mai curios, mai toţi îţi zâmbesc firesc, răspunzând politicos şi într-o varitetate lingvistică ce poate ajunge frustrantă întrebărilor de turişti pierduţi precum un ac într-un car imens cu fân proaspăt. nu mai încerc să fac comparaţii cu ce trăim aici în cotidianul capitalisto-comunitar... e desuet. e doar frustrant să simţi că ai găsit locul în care îţi doreai să „te faci mare” şi să ştii că eşti acolo doar într-o scurtă vizită...

cât timp cerul e ALBastru, vom fi deasupra tuturor!

aşa am crescut. nu pot să simt altfel.
aseară, deşi aflat la câteva sute de km depărtare, am trăit, simţit, urlat acolo, în mijlocul tribunei, sub stemă. pentru cine nu ştie, în craiova (şi aici mă refer la tot oraşul), se trăieşte pentru acest meci. e ceva greu de explicat, dificil de definit în cuvinte. dacă nu chiar imposibil. nu vreau să vorbesc acum despre alte partide, alte rivalităţi, alte sentimente. pot doar să afirm că exeprienţa unui craiova-dinamo e cu totul deosebită. şi poţi afla asta doar acolo, în mijlocul unui oraş care trăieşte diferit în ziua acestui meci. să vezi, auzi, simţi 30000 de oameni cântându-şi iubirea e ceva special. aici nu e vorba de ură, cum poate e percepută simţirea oltenilor faţă de dinamo. e vorba de revanşă, de dorinţa de răzbunare sportivă, de ideea de a arăta că, deşi singuri, putem învinge. e bătălia unei mentalităţi, regăsite şi trăite în acelaşi mod de zeci de generaţii.
aseară craiova a arătat că spiritul marilor echipe din anii 70-80-90 nu s-a pierdut. craiova a demonstrat că are caracter, atât în tribune, cât şi pe teren. caracter de învingător.

cântaţi şi voi, cântaţi cu noi
să-i încurajăm într-una
pe cei buni şi-ntotdeauna
alb-albaştrii să fie cei buni

put your lights... off

at least for one hour, this Saturday at 8:30 p.m. for the sake of all.
we're all made of stars, anyway...

la vertigine non è paura di cadere ma voglia di volare

„ţi-am iubit necunoscutul....
eu ţi-am upgradat sărutul...
ţi-am suflat cu dor pe gene..
Eu ţi-am alergat prin vene..
...trebuie să zbor...”



cred că dorinţa de a fugi de ceva înseamnă, de fapt, dorinţa de a fugi de tine însuţi şi, din păcate, de tine nu ai putea fugi nici dacă ai fi Speedy Gonzales...

There is science fiction in the space between me and reality

sunt poveşti pe care le citeşti, cu ochi mari de copil, poveşti pe care le spui, de dragul zâmbetului larg al celui/celei care te ascultă, poveşti pe care din păcate (sau de ce nu, din fericire) le visezi şi... din ce în ce mai rar, poveşti pe care le trăieşti. am citit undeva cum că fiecare om ar ascunde în el o poveste. aş adăuga că fiecare om este, la rândul său, o poveste. multe, însă, rămân nespuse şi parcă şi mai multe neascultate. până la urmă, lumea nu e altceva decât o scenă imensă pe care toţi, voluntar sau nu, cu talent sau fără, ne jucăm rolul. cei mai mulţi, însă, cu sala mult prea goală... Marquez îşi începea un roman scriind că „ viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci cea pe care îţi aminteşti că ai trăit-o”. eu vreau să îmi amintesc, peste ani, că mi-am trăit acea poveste mult visată în care am ucis balauri, am învins zmei şi am trecut peste mări pentru a trăi, fericit, alături de ea. pentru a o putea spune nepoţilor cu ochi mari, de copil, de dragul zâmbetului lor larg... şi oricui ar mai mai fi în sală. intrarea este liberă.

Leaving as students, ruining our lives, returning as adults

those were the best days of my life...the nostalgia is still there and my thoughts, even if not as often as one year ago, run to the same small and beautiful German town of Bielefeld, as well as towards the so very many friends I made during my two semesters as an Erasmus.
I do not know whether I have returned more of a man or not, but what is certain is that I am indescribably richer inside, more open-minded and considerably more conscious of myself.

sometimes

sometimes you lose something just for the sake of finding it back later on in your life. sometimes what you lose is gone for eternity and sometimes it comes back to you out of nowhere, like a Christmas miracle on an average night. there are times when only losing something makes you realize you were the owner of a thing others only dream of. a saying that goes around tells that if you love someone, let it free, for if it trully is yours, it shall come back to forever stay. some would say that finding something considered lost is but a matter of sheer luck; I would add a drop of destiny to that. and a touch of divine intervention.