24 de rânduri

acum un an scriam acest articol într-o notă care lăsa să se înțeleagă faptul că speranța în regăsirea drumului greu, dificil, dar corect, drept, câștigător, încă exista învelită bine în minte și în suflet. citam atunci câteva idei dintr-o carte cu titlu extraordinar de sugestiv scrisă de Andrei Pleșu (Despre frumusețea uitată a vieții!) care reprezentau un invizibil semnal de alarmă pe care românii să simtă că a venit timpul să îl tragă pentru a pune frână, bruscă, neconfortabilă, dar atât de necesară, unui tren care gonește nebun pe o șină întreruptă, urmând, inevitabil, a se răsturna.

mă aflu în România de câteva zile și îmi dau seama că trenul acesta continuă să zboare nestăvilit pe același cadru ruginit de fier și că, printre pasageri, există cei care simt pericolul prăbușirii într-o prăpastie fără cale de întoarcere și aleg să sară din mers, asumându-și toate riscurile aferente și cei care se uită zâmbind nonșalant pe fereastra compartimentului la anii care le zboară prin față și le dispar din viață. și mai observ că la cârma trenului se îmbulzesc tot mai mulți iubitori de viteză, dornici să își demonstreze calitățile de conducători neînfricați pe care, însă, nimeni nu îi întreabă dacă știu care este pedala de frână, de unde se aprind farurile sau măcar dacă au carnet de șofer ori habar despre prețul nejustificat de mare al biletului. 

în tot acest timp, împrejur se dezvoltă o Românie tot mai desfrânată, deslânată și dezorganizată, tot mai plină de lumini difuze, orbitoare și din ce în ce mai goală de valoare și mai golită de valori, în care cuvintele de ordine sunt fiecare pentru sine și în care spiritul civic și omenia par, în cele mai multe dintre cazuri, concepte desprinse din cărți cu povești demult uitate sau, mai rău, niciodată luate de pe rafturi de bibliotecă. praful pare că se depune tot mai gros peste tot și peste toate cele pentru care acum 24 de ani s-a luptat, s-a strigat și, din păcate, s-a murit. 

anul trecut încheiam scriind că sper să ne trezim până nu este mult prea târziu. nu știu dacă este deja prea târziu - sper să nu fie -, dar cred că este mult mai târziu decât și-ar fi imaginat cei care, ieșind în stradă, ne-au recâștigat libertatea cu mâinile și piepturile în decembrie '89, dându-și seama că dintr-un fotoliu din fața televizorului nu pot schimba viitorul, ci doar canalul.