forever after days

on my feet I stand tonight, stand and step up to the life;
an extraordinary man, unbroken in the breaking light.

forever after days, stand and make myself a crown,
to the table I step alone, hold my own above the ground;
take my shot under the light, heroes come a common way,
pull myself into the sky, wrap me in the banner I made.

question

what is there to be lost when you have already lost everything?
I want to start over, I want to be winning...

se poate

doar ce m-am întors din concediu, pe care am ales să îl petrec în România. şi cu toate că, poate, voi fi criticat sau mi se vor aduce mii de exemple care să îmi contrazică vorbele, am trăit experienţe plăcute care mă fac să cred că o lumină la un capăt de tunel se zăreşte.
aici, însă, nu voi scrie despre cât de lung este tunelul sau despre cât de slab pâlpăie acea lumină. voi scrie despre un om care m-a făcut să zâmbesc fără să aibă un scop neapărat din a face asta. numele lui este mai puţin important, aşa că îi voi menţiona doar prenumele: Alexandru.
domnul acesta este taximetrist în Bucureşti. putea fi, însă, la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, ziarist, profesor sau filosof. cu o modestie incurabilă (sper că şi uşor contagioasă) dânsul a spus că meseria pe care o practică îi oferă şanse nebănuite; de a cunoaşte oameni, de a învăţa de la ei şi de a-i ajuta.
prima oară m-am urcat în maşina dânsului în piaţa Romană. asculta rock fm, lucru ce mi-a atras imediat atenţia, dat fiind faptul că vorbesc despre o persoană de aproximativ 50 de ani. politicos, pe alocuri aristrocratic în vorbe, mi-a cerut permisiunea de a fuma. asta se întâmpla în propria sa maşină. şi de a da muzica mai tare. luând loc pe bancheta din spate, nu am observat detalii legate de îmbrăcăminte. acestea mi-au sărit, însă, în ochi în cele două dăţi ulterioare când ne-am întâlnit. cămaşă albă, cravată; dovezi ale unei culturi a bunului simţ şi ale respectului de sine. şi al celor din jur. în aproximativ o oră cât am petrecut în acel taxi, am vorbit despre artă, filosofie, mentalităţi, dragoste, geografie. practic, în preţul unei călătorii a intrat şi o lecţie de viaţă. lecţie de care îmi doresc să aibă parte cât mai mulţi oameni. şi, odată cu asta, mi-am dat seama că este posibil. şi că, poate, tunelul nu mai este atât de lung dacă maşina care ne poartă prin el este condusă de astfel de oameni.

about today

Today
you were far away
and I didn't ask you why
What could I say?
I was far away
You just walked away
and I just watched you...
What could I say?

Tonight
you just close your eyes
and I'll just watch you
slip away
Hey, are you awake?
I'm right here.
How close am I to losing you?

un om.

s-au împlinit 15 ani de la moartea bunicului meu. nu știu când s-au scurs, dar știu cât de mult îmi lipsește. a fost una dintre acele persoane pe care nu ai cum să nu le placi, care te farmecă de la prima secundă în care începe să îți vorbească și pe care, cu siguranță, nu o poți uita.
cel puțin, nu ușor.
tatae, cum îl alintam eu, a fost bunicul pe care și l-ar dori orice nepot de pe acest pământ. mi-a iubit bunica mai mult decât orice pe lume și cei 2 copii ca pe ochii din cap. iar pe mine... pe mine, unicul său nepot, pot spune că m-a răsfățat, m-a iubit, m-a educat, m-a învățat, m-a certat și m-a iertat în momentul imediat următor. mi-a pus temelia de nezdruncinat a ceea ce sunt acum.
era genul de profesor (de matematică) care te învăța tainele fracțiilor sau ale triunghiurilor dreptunghice purtându-te (pe lângă cele scrise în manual) prin Eminescu, istoria religiilor, astronomie și, inevitabil, terminând cu o glumă. era un filatelist pasionat și un colecționar de frumos. iar nepotul îi era nelipsit, cam oriunde s-ar fi aflat.
nu voi uita niciodată cum eram un țânc ce mergea din clasă în clasă, căutându-și nerăbdător bunicul ce avea ore, stârnind zâmbete deopotrivă pe fețele profesorilor și pe cele ale elevilor. nu mă certa niciodată, deși deranjam jumătate de liceu. sau cum mă lua pe genunchi, pe banca din balcon, seara și, aprinzându-și o țigară, îmi arăta stele de pe cer, fermecându-mă cu povești. sau timbrele, pe care le mânuia cu grija cu care o mamă își ține copilul în brațe. cum nu voi uita zilele petrecute la pescuit, când eram învăluit de o altă lume sau petrecerile din sufragerie, cu el în capul mesei și restul lumii privindu-l și ascultându-l magnetizați. sau după-amiezele când mă ruga să pun caseta cu cei 3 tenori, preferații săi, insitând ca, la Nessun dorma, să apăs butonul de replay.
tatae își purta părul grizonat mereu pe spate, iar cu ochii te privea direct în suflet. știa când făceam ceva greșit doar dintr-o simplă privire și mereu era cel care îmi lua apărarea.
aș putea scrie pagini întregi cu amintiri pe care le am despre el și care nu vor pieri niciodată. ceea ce contează cu adevărat este, însă, că sunt onorat și tare mândru că el a fost bunicul meu.

Ion Ciolac (1928-1996) a fost unul dintre marii profesori ai Colegiului Național Carol I din Craiova (înființat în 1826) care a îndrumat cu tact și competență zeci de generații de elevi. A fost un mare iubitor de cultură, un pasionat colecționar de documente vechi, cărți și timbre, o persoană care a insuflat elevilor săi dragostea pentru știință, adevăr și frumos. Din 1962, până la pensionarea sa, a fost director de studii și șef al catedrei de matematică. A avut un merit deosebit în păstrarea veșnic vie a istoriei Colegiului și a rolului cultural și educativ pe care Colegiul l-a avut de-a lungul întregii sale existențe.