we're half awake in a fake empire

Turn the light out, say goodnight,
no thinking for a little while,
let's not try to figure out everything at once.
It’s hard to keep track of you falling through the sky...

restul e tăcere.

în viață

nu trebuie să cauți dragostea perfectă, ci acea dragoste fără de care nu poți trăi.

gave the ocean what I took from you
so one day you can find it on the sand
and hold it in your hands again.

o duminică (aproape) perfectă

de ce doar aproape? asta, poate, într-o postare viitoare. cert este că am avut parte de o duminică cum nu mai avusesem de ceva vreme. de ceva cam multă vreme.
totul a început cu croissant proaspăt și cafea fierbinte și bună. și un cer nesperat de senin. trebuia să înțeleg încă de la aceste detalii ce va urma. dar nu, eu așteptam ploaia, frigul, vântul. că doar este Londra și nu Barcelona (unde înfloresc ei, portocalii, în decembrie, darămite să fie cald vara).
am decis să rezolv problema clăii de păr din cap cu care, de ceva timp, nu mă mai înțeleg de nicio culoare. așa că am mers la prietenii mei algerieni. după deja normalul "hello my friend" (deși era prima oară când mă vedea la față frizerul respectiv), am asistat, amuzato-uluit, printre smocuri de păr ce cădeau la viteze amețitoare, la o ceartă de femei musulmane. la noi în Oltenia e declarație de dragoste cearta. e o discuție armonioasă și constructivă care se lasă cu îmbrățișări și săruturi. păi doamnele algeriene mai aveau puțin și scoteau iataganul una la cealaltă. dar s-au calmat. eu, tăind de pe listă încă o țară de unde nu îmi voi alege nevastă, dar mulțumit de tunsoare (putea să mă lase omul cu un singur smoc în vârful capului, că tot impresie de om mulțumit îi lăsam, doar-doar să scap nevătămat de acolo), m-am îndreptat către casă. convins fiind că mai rău nu se poate. și nu m-am înșelat.
pe la prânz eram, deja, în Tate Modern. dacă aveți în gând să veniți, vreodată, la Londra iar vizitarea acestui muzeu nu se află pe lista voastră, nu mai veniți. sau regândiți-vă planurile. pe lângă opere de artă care te lasă mut, o clădire plasată lângă teatrul lui Shakespeare și vizavi de catedrala St. Paul și care pare că nu se mai termină (și căreia i se va adăuga noul corp aflat în construcție!), aveți șansa unei cafele în, părerea subiectivă a unui împătimit al fenomenului, cafeneaua cu cea mai frumoasă priveliște din oraș.
din Tate, am plecat, zâmbind, către Primrose Hill. fermecător parc. puzderie de oameni întinși pe iarbă, bucurându-se de o (rară) zi superbă de vară londoneză (cam ca un final de aprilie în România). savurând cea mai bună (relativ, știu, dar dacă până și Jude Law spune asta, mare, negru pe alb pe o foaie aflată pe peretele localului, eu de ce nu aș putea să o fac la mine pe blog?) înghețată din Londra, am aflat că o prietenă a fost înscrisă de gazda sa în registrul medicului de familie cu numele (care, evident, nu este cel real) de utilizator de pe Facebook. gândindu-mă că în România asta ar putea creea o adevărată tendință, am răsuscit un zâmbet. și am trecut peste.
pizza făcută de italieni. în fața ta. un spectacol. am bifat-o și pe asta.
trebuia să se întâmple și ceva rău. și s-a întâmplat. în timp ce eu mă desfătam în oraș, colega mea de apartament muncea cu lacul născut de mașina de spălat care a decis, tocmai azi (au și ele dreptul la greve, nu?) să se strice. din nou.
dar ăsta din urmă e un detaliu, una dintre întâmplările inerente din viața fiecăruia. ce ne-am face, oare, dacă totul ar fi perfect? mereu? cred că ar fi cumplit de monoton. cu siguranță, această duminică nu mi s-ar mai fi părut aproape perfectă. ci doar banală, una dintre miile de duminici din viață.
pe când aceasta a fost, poate, cea mai frumoasă duminică din an. pentru mine.

10

cum se pare că este la modă numărul 10 (vezi BAC-ul de anul ăsta) și cum s-a cam pus praful pe paginile blogului meu (din cauze pur obiective, evident. nu mai știu unde am pus pămătuful) am zis să dau curs unei invitații. nu știu exact ce va ieși, dar ideea este să scriu 10 lucruri care îmi plac și fără de care, zice-se, viața mea ar fi mai searbădă. să vedem, dară:

1. telefonul de sâmbătă dimineața cu ai mei, în care aflu că ei fac același lucru ca săptămâna precedentă și în care eu le spun că aici plouă. iar.
2. cafeaua de sâmbătă dimineață. poate cel mai relaxant moment al săptămânii. mereu cu muzică în surdină.
3. ceasul. fără el la mână, mă simt dezbrăcat când ies din casă.
4. telefonul mobil. vezi punctul 3. cu mențiunea că am doar unul.
5. încărcătorul telefonului mobil. fără el s-ar duce naiba punctele 1 și 4...
6. geaca mea beige de fâș pe care aș purta-o oriunde (lucru pe care îl și fac...)
7. permisul meu de muncă. fără el chiar că s-ar duce naiba tot... pe această cale țin să aduc mulțumiri întregii clase politice din România pentru nesperata șansă pe care mi-a acordat-o de a trebui să explic fiecărui coleg în parte, membru UE, de ce am nevoie de așa ceva.
8. căștile mele. continuă să fie un prieten de nădejde în lupta cu sunetele nedorite de la birou.
9. portofelul. orice bărbat știe de ce.
10. cartela mea de metrou. londonezii știu de ce.