un om.

s-au împlinit 15 ani de la moartea bunicului meu. nu știu când s-au scurs, dar știu cât de mult îmi lipsește. a fost una dintre acele persoane pe care nu ai cum să nu le placi, care te farmecă de la prima secundă în care începe să îți vorbească și pe care, cu siguranță, nu o poți uita.
cel puțin, nu ușor.
tatae, cum îl alintam eu, a fost bunicul pe care și l-ar dori orice nepot de pe acest pământ. mi-a iubit bunica mai mult decât orice pe lume și cei 2 copii ca pe ochii din cap. iar pe mine... pe mine, unicul său nepot, pot spune că m-a răsfățat, m-a iubit, m-a educat, m-a învățat, m-a certat și m-a iertat în momentul imediat următor. mi-a pus temelia de nezdruncinat a ceea ce sunt acum.
era genul de profesor (de matematică) care te învăța tainele fracțiilor sau ale triunghiurilor dreptunghice purtându-te (pe lângă cele scrise în manual) prin Eminescu, istoria religiilor, astronomie și, inevitabil, terminând cu o glumă. era un filatelist pasionat și un colecționar de frumos. iar nepotul îi era nelipsit, cam oriunde s-ar fi aflat.
nu voi uita niciodată cum eram un țânc ce mergea din clasă în clasă, căutându-și nerăbdător bunicul ce avea ore, stârnind zâmbete deopotrivă pe fețele profesorilor și pe cele ale elevilor. nu mă certa niciodată, deși deranjam jumătate de liceu. sau cum mă lua pe genunchi, pe banca din balcon, seara și, aprinzându-și o țigară, îmi arăta stele de pe cer, fermecându-mă cu povești. sau timbrele, pe care le mânuia cu grija cu care o mamă își ține copilul în brațe. cum nu voi uita zilele petrecute la pescuit, când eram învăluit de o altă lume sau petrecerile din sufragerie, cu el în capul mesei și restul lumii privindu-l și ascultându-l magnetizați. sau după-amiezele când mă ruga să pun caseta cu cei 3 tenori, preferații săi, insitând ca, la Nessun dorma, să apăs butonul de replay.
tatae își purta părul grizonat mereu pe spate, iar cu ochii te privea direct în suflet. știa când făceam ceva greșit doar dintr-o simplă privire și mereu era cel care îmi lua apărarea.
aș putea scrie pagini întregi cu amintiri pe care le am despre el și care nu vor pieri niciodată. ceea ce contează cu adevărat este, însă, că sunt onorat și tare mândru că el a fost bunicul meu.

Ion Ciolac (1928-1996) a fost unul dintre marii profesori ai Colegiului Național Carol I din Craiova (înființat în 1826) care a îndrumat cu tact și competență zeci de generații de elevi. A fost un mare iubitor de cultură, un pasionat colecționar de documente vechi, cărți și timbre, o persoană care a insuflat elevilor săi dragostea pentru știință, adevăr și frumos. Din 1962, până la pensionarea sa, a fost director de studii și șef al catedrei de matematică. A avut un merit deosebit în păstrarea veșnic vie a istoriei Colegiului și a rolului cultural și educativ pe care Colegiul l-a avut de-a lungul întregii sale existențe.