Saturday, 22 March 2014


Toți sîntem niște actori mizerabili. Dumneata joci rolul bărbierului în viață și ai să rămâi un figurant urît cît vei trăi. Mie mi-a fost împărțit rolul de viveur elegant, cu toate că îmi aduc foarte bine aminte, începusem să joc alt gen, și la douzăcei și patru de ani păream de treizeci și cinci. Da, da. Mi-am schimbat genul. Fie că de nebun, fie că de necaz, lăsasem să-mi crească barbă. Și aveam o barbă lungă, frumoasă, ca un popă îndrăgostit. Și lumea începuse să mă ia în serios. Oamenii vorbeau cu respect de mine. Colegii mei prinseră a mă ocoli, prea le păream serios. În schimb, bătrînii mă îmbrățișau cu căldură în mijlocul lor, iar eu, fără să-mi dau seama, mă simțeam bine printre dînșii. Eram student la medicină și toată lumea îmi prorocea o carieră strălucită. Pînă și chelnării, care în privința asta sunt specialiști, vorbeau cu mine ca cu un viitor profesor... Apoi deodată mi-a ieșit în cale o veveriță. O fetiță roșcovană, durdulie, pe care o întîlnii într-un local de petrecere, tocmai cînd o durea un dinte. Am dus-o acasă și i-am scos rădăcina cu pricina. Drept recunoștință mi-a spus următoarele: „Să-ți dau o povață. Rade-ți barba. Să știi de la mine că nici o fată n-are să te placă cu bărboiul ăsta de un cot. Parc-ai fi de-o sută de ani. Te-aș săruta, dar mi-e scîrbă de barbă!” A doua zi mi-am dat jos barba. Cariera de doctor s-a dus dracului. De-acum nu mai îndrăznii să mă duc printre domnii profesori. Mă întorsei iar la prietenii mei zburdalnici și începui să mă afund prin localurile de noapte. Adevărat că acuma nu mă mai stînjenea barba. Avui din ce în ce mai mari succese la femei. Încetul cu încetul ajunsei regele flirtului, regele patinajului, regele cravatelor, regele valsurilor, iar astăzi, la vîrsta de patruzeci și șapte de ani, sînt tot acolo unde eram cînd aveam douăzeci. Rolul de viveur trebuie însă să-l joc până la sfîrșit, trebuie să-l joc... Mă gîndesc de multe ori că, dacă nu mi-aș fi ras barba, astăzi poate aș fi fost profesor la Universitate, aș avea clinica mea, aș umbla în cupeu, aș purta ochelari de aur, aș avea mutră gravă și serioasă... Viața e o comedie, domnule săpunar! E îngrozitor să te gîndești că nimic nu atîrnă de noi, că totul se învîrtește în jurul bărbii sau în jurul mustăților... Apropo, vopsește-mi, te rog, mai bine sprîncenele !...

Thursday, 13 March 2014

rEsHaPiNg REALity

when you cannot fly a flag, you make one up
 and breathe in
a trojan horse the north london way
 everything is international in london. even things you wished were not
 bingo! oh, wait. it's not that one...
with or without you 
the brand new you waits for you at the corner of now and the future 
the stairway to... heaven? 
it is, isn't it?!
tell the truth

Sunday, 9 March 2014

to dream is for free.

Cristina is my friend. and Cristina has a dream. an amazing one, if you ask me, as only amazing people can have. she wants to go to the Philippines to volunteer for two months, or, as she very simply puts it: ”join Fund Life, a small but disruptive and bold not-for-profit organization whose mission is to end the opportunity apartheid. together with a team of other volunteers I'll participate actively to organise the Sama-Sama Cup, a football championship for the young people coming from the poor communities in the Philippines. you can find out more about Found Life here.”
basically, as I see things, Cristina wants to change this world and make it a better place, and she is willing to go to the other side of the Earth to achieve that, all by herself, in a totally foreign land. she will not be paid for this by the above-mentioned organization, they will not provide her with any accommodation, food, nor will they pay for the visa or any of her travel expenses from London to Manila and return.
what is even more extraordinary about Cristina is that she is willing to do this despite of being unemployed. so her action is not at all a form of spending the savings to travel and do some volunteering whilst in the Philippines. no. therefore, she needs help from us. and she is asking it in the kindest way possible: by putting in place this crowd-funding project. do click on the link, please have a read of her words and think for a while at the entire thing.
to dream is indeed for free, and, more often than we think, so is to help. and now we are offered an opportunity to also help change this world for the better. 

Friday, 7 March 2014

searching for sugar man

you may have watched this documentary. then again, you may have not. either way, rest assured about the fact that I am not going to reveal much about it. I found out from my flatmates about Searching for Sugar Man around one and a half years ago, when they told me: 'you definitely have to watch this one'. I did, I am very happy I listened to them and I pass this piece of advice on to you now, really hoping that you will as well. and I do this not only because it won the Oscar prize for the best documentary in 2012, but most importantly because Rodriguez is the hero of an unbelievable story. unbelievable, but nevertheless so very true, as it is the story of his lifetime.
Sixto Diaz Rodriguez is an american folk singer, song writer and, if I may, poet. born in Detroit in 1942, he managed, after numerous nights spent performing in obscure bars in front of really small audiences, to get a deal, being signed by a record label that would go on and produce two of his albums in 1970 and 1971.

the albums selling  extremely bad around the United States, he was dropped by the record label, and he discontinued his musical career, working as a builder, and leading a really simple life in Detroit.
but somehow, in some incomprehensible magical twist of destiny, Sixto became famous somewhere else in the world. a copy of one of his albums was taken to South Africa, and by word of mouth he turned into one of the biggest stars in the country. and so much more than that, his songs became anthems of the anti-apartheid movement, having a huge influence on several generations of people and making a significant difference in the drive to change that part of the world into a better place.
Rodriguez's music makes the world sound much better and his lyrics unveil a poetry of sheer beauty and a mind that undoubtedly transcends its time.

Wednesday, 5 March 2014


as days went by in my life in a small and cosy flat on a quiet street somewhere close to Cișmigiu, one of my dearest places in Bucharest, I had absolutely no idea how Alexandra Palace looked like on a sunny Saturday morning. I did not even know precisely where it was on the map. I was completely unaware of how the smell of food from around the globe lured tens of thousands of people to the Camden stables market every end of the week to try its surprising tastes.
I had no clue about how long a trip by boat from Westminster Pier to Greenwich would normally take, or how that journey to the very top of Primrose Hill, splendidly placed in one of Regent Park's corners, would offer such a breathtaking reward to a pair of extraordinarily patient eyes. I never imagined the existence of a ride on the Emirates air line, with its storm of emotions and unparalleled sights, nor the overwhelming sound of music from a concert at Sommerset House in the middle of July, piercing your soul like a pin that goes through a thin piece of paper and caressing your ears in the same way the evening summer breeze would touch your face.
I was a complete stranger to how meeting someone in Tate Modern could undeniably change your life, just as I was to the flavour of a cappuccino in a small café in Wanstead, or to the sight of people queueing in a very orderly fashion whilst waiting for a bus in Finsbury Park. I had no knowledge whatsoever of the way Wembley sounded like the moment 90 000 spectators would stand up to sing God Save the Queen or how Covent Garden looked like full of people celebrating a royal wedding.
call me an ignorant, but I did not know that, by entering Spaniards Inn, you step into another age, or what treasures you can end up finding in a tiny charity in Crouch End. believe it or not, I did not know cool Old Street, posh Hampstead or green High Barnet, just as I did not know busy Clapham Junction, touristic Westminster Bridge or elegant St. Katharine docks.
but, somehow, all this has now changed. all of these and so very many others more have been and are still part of my everyday life and I honestly could not conceive my life without them. thank you London. it's been 4 magical years so far!

Monday, 3 March 2014

wake up

și au intrat apoi în sala pardosită numai cu aur, acoperită numai cu profiră și bătută numai cu mărgăritare. toate frumusețile de pe pământ se aflau strânse acolo, încât a rămas orbit de strălucire. au străbătut sala; au intrat într-o încăpere în patru unghiuri; în unghiul cel dintâi se afla o movilă de aur; în al doilea, o movilă din cele mai frumoase rubinuri; în al treilea, strălucea un vas de argint; iar în cel de-al patrulea unghi era o movilă de pământ negru...
în mijlocul încăperii se afla un tron împărătesc, cu un sicriu de argint, în care dormea un vechi somn un sultan cu coroană de aur. 

la picioarele sicriului era o tablă de aur, pe care se aflau scrise în hieroglif cuvintele ce urmează:
„o, muritorilor! cîtă vreme trăiesc, oamenii dorm; și încep a trăi abia când îi cuprinde pacea eternităților!
ce mi-au fost folositoare mie, visurile și stăpânirea împărăției?
nimic nu durează mai puțin ca fericirea!
muritorule, nebunule! adu-ți aminte de fala faraonilor! ce a rămas din fala și mândria lor? ei dorm și toată fala pulbere s-a făcut!
adu-ți aminte, omule! curând nici tu nu vei mai fi!

cui îi pasă îde scânteia ta în eternități? curând tu vei fi pace și pulbere”...

fragment din 1001 de nopți povestite de Eusebiu Camilar