și perforează-mi timpanele cu glasul;
umple-mi plămânii de sunet
și pictează-mi gândurile în vorbe
pline de nuanțe.
desenează-mă în arcuri de cerc
și agață-mă de cerul unui vis nesfârșit;
decupează-mi clipe din mâine
și luminează-le la flacără de speranță
nearsă mocnit.
fă-mă uitat la margine de necunoscut
și găsește-mă în mijloc de tine;
învață-mă să număr zâmbete
și să zbor printre stele căzătoare
în timp.
Duminica dimineața, Emma si tatăl dorm încă, eu am che de văzut, citit, ascultat ceva frumos...deci, vin aici:)
ReplyDeletema lasasi fara cuvinte... promit sa le regasesc rapid :)
ReplyDeleteFoarte frumoasa poezie. Trebuie sa fii intr-un fel sa poti scrie asa. Eu nu mai sunt. Sau poate ca n-am fost niciodata. Doar am crezut ca sunt.
ReplyDeletemulțumesc, Lavinia!
ReplyDeletedespre acel fel în care spui că sunt, mă tem că nu prea știu cum și, mai ales, ce să comentez...